1. Acţiune în revendicare imobiliară introdusă doar de către unul dintre proprietarii imobilului. Regula unanimităţii.
Cuprins pe materii. Drept civil. Acţiune în revendicare imobiliară introdusă doar de către unul dintre proprietarii imobilului. Regula unanimităţii.
Index alfabetic. Drept civil
- Acţiune în revendicare
- Regula unanimităţii.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului impune ca aplicarea regulii unanimităţii să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
Astfel, instanţele trebuie să analizeze regula unanimităţii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi să se stabilească deplin situaţia de fapt în raport de care să se poată reţine că persoana îndreptăţită poate formula singură acţiunea în revendicare, şi nu să se limiteze doar să constate că impunerea regulii unanimităţii reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanţă de judecată.
Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4442 din 2 aprilie 2009.
Prin sentinţa nr. 1718 din 21 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III a civilă a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, invocată de pârâţi.
A respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul G.C.D. în contradictoriu cu pârâţii M.V. şi M.R.M., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 4, situat în Bucureşti, sector 1.
Tribunalul a reţinut că autorii reclamantului, C.E. şi C.M., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 6890/1928 la Secţia Notariat a fostului Tribunal Ilfov, că în cursul anului 1944 imobilul a fost parţial distrus, iar în anul 1945 foştii proprietari au obţinut autorizaţie de construcţie şi de edificare a noii construcţii în partea din spate a imobilului în litigiu.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin hotărârea nr. 1198 din 16 martie 1998, modificată prin hotărârea nr. 1653 din 16 iulie 1998, ambele emise de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numiţilor V.L., C.P. şi G.L.M., al cărui unic moştenitor este reclamantul, a imobilului compus din construcţie corp A şi corp B, mai puţin spaţiile şi terenul vândut de S.C. H.N. S.A. prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 439/2166 din 4 octombrie 1996.
Tribunalul a mai reţinut că promovarea unei acţiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziţie şi presupune respectarea regulii unanimităţii, în sensul că acţiunea în revendicare trebuie exercitată de toţi coproprietarii imobilului.
Or, în cauză, acţiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru că a fost introdusă de reclamantul G.C.D., care nu a făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate exclusiv asupra imobilului revendicat.
Prin decizia nr. 503A din 25 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a constatat că regula unanimităţii în cadrul acţiunilor în revendicare este o creaţie a practicii judiciare, care, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu mai poate fi susţinută.
A nu primi acţiunea în revendicare a unui coproprietar, motivat de faptul că restul coproprietarilor nu pot sau nu vor să se alăture reclamantului ar însemna o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar admiterea excepţiei inadmisibilităţii echivalează cu o sancţiune aplicată reclamantului pentru un act obiectiv, exterior voinţei sale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.V. şi M.R.M.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenţii au arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că reclamantul îşi poate apăra cota de proprietate prin acţiunea în revendicare, independent de voinţa celorlalţi coproprietari.
Reclamantul a invocat decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupaş împotriva României, pe care instanţa de apel şi-a însuşit-o, neobservând că se referă la o situaţie de fapt şi de drept diferită de prezenta cauză.
Au mai arătat recurenţii, că instanţa de apel nu a observat că însăşi Curtea Europeană a constatat că regula unanimităţii, chiar dacă nu este consacrată legislativ, întruneşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate, iar reclamantul nu a revendicat doar cota sa parte de proprietate, ci întregul imobil, situaţie în care era necesar acordul celorlalţi proprietari.
În concluziile orale, recurenţii au arătat că regula unanimităţii a mai făcut obiect de analiză a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în cauza Derscariu împotriva României, dată ulterior pronunţării deciziei instanţei de apel şi motivării apelului.
Criticile formulate sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În hotărârea Lupaş şi alţii împotriva României, din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că regula unanimităţii este o construcţie jurisprudenţială, care nu decurge dintr-o anume dispoziţie legală, fiind inspirată de particularităţile acţiunii în revendicare.
Instanţa europeană a admis că, fiind respectată de majoritatea instanţelor române, regula unanimităţii este suficient de clară şi accesibilă şi urmăreşte un scop legitim, şi anume protejarea tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.
În acelaşi timp, Curtea europeană, fără a considera că este necesar să soluţioneze controversele din dreptul intern legate de regula unanimităţii, a statuat că are competenţa de a analiza în ce măsură cerinţa obţinerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporţionată, de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor şi dreptul de acces la o instanţă de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Analizând circumstanţele cauzei, Curtea europeană a constatat că respingerea acţiunii ca inadmisibilă, prin aplicarea strictă a regulii unanimităţii a reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanţă de judecată.
În altă cauză, în schimb, Derscariu şi alţii împotriva României, prin hotărârea pronunţată la 26 august 2008, Curtea europeană a constatat că respingerea unei acţiuni posesorii, cu motivarea că reclamantul are posibilitatea de a recurge la calea acţiunii în revendicare, cu respectarea regulii unanimităţii, nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, deoarece nu sunt dificultăţi în a identifica restul moştenitorilor şi nu au existat motive a se crede că aceştia ar fi refuzat să se alăture reclamantului în acţiunea în revendicare.
Prin urmare, jurisprudenţa Curţii Europene nu neagă regula unanimităţii, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
În cauză, instanţa de apel, nu a analizat regula unanimităţii în funcţie de circumstanţele concrete şi nu a stabilit deplin situaţia de fapt în raport de care să se poată reţine că reclamantul putea formula singur acţiunea în revendicare, ci s-a limitat doar să constate că impunerea regulii unanimităţii reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanţă de judecată.
Faţă de regula unanimităţii, în raport de care s-a respins acţiunea prin sentinţa apelată, instanţa de apel trebuia să dispună administrarea probelor necesare stabilirii împrejurării dacă apelantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului şi să obţină acceptul acestora de a i se alătura în acţiunea în revendicare.
Prin urmare, soluţia dată prin hotărârea recurată nu este conformă interpretării nuanţate dată de Curtea europeană regulii unanimităţii, care în ambele cauze avute în vedere impune analizarea tuturor circumstanţelor cauzei.
Pentru considerentele expuse, s-a admis recursul declarat de pârâţi, s-a casat decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
La rejudecare, analizarea regulii unanimităţii se va face în funcţie de principiile stabilite de Curtea europeană, determinându-se, după stabilirea împrejurărilor menţionate, dacă aplicarea acesteia reprezintă o măsură disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit.
