Excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia lucrului judecat. Aspecte procesuale.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Excepţii procesuale.

Index alfabetic : autoritate de lucru judecat

- prezumţie de lucru judecat

C.civ., art. 1200, art. 1201, art. 1202

C.proc.civ., art. 166

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune  într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 995 din

4 februarie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, contestatorii E.M. şi B.G., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin Primar, au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 3000/2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, pentru un teren în suprafaţă de 160,872 m.p. situat în Râmnicu Vâlcea, solicitând anularea acesteia şi obligarea Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea să le restituie terenul în natură.

Prin sentinţa civilă nr. 87 din 12 februarie 2008, Tribunalul Vâlcea, a admis cererea formulată de contestatori şi a anulat dispoziţia nr. 3000/ 2005, a fost obligat Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea să restituie contestatorilor, în natură suprafaţa de 160,872 m.p.

Tribunalul a reţinut că s-a depus în cauză confirmarea de primire din 17 iunie 2005, privind dispoziţia nr. 3000/2005, comunicată destinatarului B.G. la adresa din Râmnicu Vâlcea, purtând semnătura indescifrabilă, dar că, în legătură cu această confirmare de primire şi cu pretinsa semnătură a autorului, contestată de către moştenitorii săi, s-au depus procura autentificată sub nr. 1592/2002, permisul de conducere auto şi livretul militar, care poartă semnăturile autorului B.G. şi s-a întocmit raportul de expertiză criminalistică, stabilindu-se că semnătura de confirmare a primirii de pe dovada de comunicare din 17 iunie 2005 nu aparţine autorului B.G.

Analizând cu precădere acest aspect, tribunalul a constatat că, faţă de sentinţa civilă nr. 413 din 16 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a respins cererea contestatorilor de repunere în termenul de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, pentru atacarea dispoziţiei nr. 3000/2005, nu există autoritate de lucru judecat, prezentul proces având ca obiect chiar contestaţia îndreptată împotriva dispoziţiei, pe când, anterior, instanţa a fost sesizată doar cu o cerere de repunere în termen, faţă de aparenţa de comunicare a dispoziţiei, creată prin prezentarea confirmării de primire, pretins semnată de către B.G.

S-a reţinut că, potrivit art.25 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată se comunică persoanei îndreptăţite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării”. Cum autorul B.G. era persoana îndreptăţită în cauză, iar acestuia nu i-a fost comunicată dispoziţia, moştenitorii săi sunt în termenul legal de 30 de zile de contestaţie, iar cererea lor trebuie analizată pe fond de către instanţa competentă.

Aceasta, întrucât, pentru elemente formale, de procedură, cum ar fi, soluţionarea cererii anterioare de repunere în termen sau aparenta depăşire a termenului de 30 de zile de la comunicare, contestatorii nu pot fi privaţi de dreptul lor de a se adresa unei instanţe care să le analizeze pe fond cererea, o soluţie contrară violând dreptul ocrotit prin art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.

Pe fond, s-a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 160,872 mp.

Împotriva sentinţei au declarat apel Municipiul Râmnicu Vâlcea

prin primar şi Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea, susţinând că instanţa nu a avut în vedere faptul că în cauză există autoritate de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 159/A/2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, împrejurare care făcea imposibilă rediscutarea aceleiaşi decizii pe fond.

Contestatoarea E.M. a formulat cerere de aderare la apelul Primarului municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul că, în dispozitiv să figureze ca pârâţi şi Municipiul Râmnicu Vâlcea şi Primăria Râmnicu Vâlcea, în calitatea de unităţi deţinătoare în înţelesul Legii nr. 10/2001.

Apelul pârâţilor a fost admis prin decizia civilă nr. 155/A din 4 iulie 2008 a Curţii de Apel Piteşti şi a fost schimbată în tot sentinţa în sensul respingerii contestaţiei formulate. A fost respinsă cererea de aderare la apel.

În considerentele deciziei s-a reţinut că, în mod nelegal, prima instanţă a admis contestaţia formulată, ignorând faptul că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că reclamanţii nu au contestat în termen legal dispoziţia, fiindu-le respinsă cererea de repunere în termenul de atacare a acesteia.

De asemenea, s-a apreciat că invocarea art. 6 din CEDO de către

prima instanţă excede cadrului procesual deoarece Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se de a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări.

Faţă de soluţia adoptată, cererea de aderare la apel formulată de către apelanta-contestatoare, E.M., s-a constatat ca rămasă fără efecte.

Împotriva deciziei au declarat recurs contestatorii, care au criticat soluţia pe temeiul art. 304 pct.7 şi pct.9 C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cauză se opune cu putere de lucru judecat o hotărâre irevocabilă anterioară, având în vedere că o cerere de repunere în termenul de contestaţie (cum a fost cea care a făcut obiectul procesului anterior) este diferită de însăşi contestaţia introdusă ulterior.

Astfel, soluţia pronunţată în cererea de repunere în termen statuează doar asupra condiţiilor necesare repunerii în termen, fără să stabilească nimic cu privire la contestaţia însăşi.

Este evident că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 166 C.proc.civ., deoarece expirarea termenului de exercitare a contestaţiei este o chestiune care trebuia cercetată pe fond.

Nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat deoarece obiectul prezentului proces îl reprezintă validitatea comunicării şi fondul dispoziţiei atacate, în timp ce în procesul anterior s-a analizat doar existenţa unor condiţii necesare repunerii în termen.

Argumentul instanţei de apel privind intrarea în puterea de lucru

judecat a dispoziţiei primarului în temeiul art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001, este lipsit de temei legal şi străin de natura pricinii, având în vedere că numai hotărârile judecătoreşti se bucură de autoritate de lucru judecat, iar pe de altă parte, invocarea art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 este lipsită de orice relevanţă, deoarece vizează dispoziţiile de restituire în natură şi nu pe cele prin care s-a respins notificarea.

Aprecierea instanţei, potrivit căreia nu mai poate fi discutată problema curgerii termenului de contestare a dispoziţiei, pentru că a fost deja respinsă cererea de repunere în termen, nesocoteşte dispoziţiile art. 1201 C.civ., neobservând că nu există identitate de obiect între cele două pricini şi de asemenea, încalcă art. 6 din CEDO, interzicând dreptul la un proces asupra fondului.

Hotărârea este nelegală deoarece nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii absolute invocate în apel faţă de contractul de

vânzare-cumpărare depus de către intimaţi în această fază procesuală.

În mod nelegal a fost respinsă cererea de aderare la apel, având

în vedere cadrul procesual stabilit la prima instanţă de fond.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, faţă de următoarele considerente:

Susţinând nelegalitatea deciziei, recurenţii pretind că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătoreşti ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea de repunere în termenul de contestare a dispoziţiei primarului) decât cel din prezenta pricină.

O astfel de critică a recurenţilor ignoră însă faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte, conform reglementării actuale, două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune  într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti.

Este ceea ce, în mod corect, a făcut instanţa de apel atunci când a constatat că prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect contestarea dispoziţiei primarului, reclamanţii tind să lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că reclamanţii nu mai sunt în termenul de a ataca respectiva contestaţie.

Susţinerea că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 166 C.proc.civ. şi ale art. 1201 C.civ., prin opunerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual (a vizat un alt obiect) este eronată.

În speţă, instanţa nu a respins contestaţia pe temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat (pentru care într-adevăr, nu se regăsea tripla identitate de elemente), ci, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând tardivitatea contestaţiei.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamanţii nu pot introduce o nouă contestaţie în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, formularea contestaţiei în termen) a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Împrejurarea că în primul proces s-a invocat un anumit motiv al repunerii în termen (faptul că terenul a devenit între timp liber), în timp ce în prezentul proces se invocă lipsa semnăturii destinatarului (autorului reclamanţilor) de pe dispoziţia atacată, nu deschide – contrar aprecierii recurenţilor – calea unui nou proces.

În realitate, reclamanţii nu pretind o altă cauză juridică a dreptului lor, ci formulează doar o nouă apărare, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranşat irevocabil.

Având în vedere că faţă de reclamanţi s-a statuat, în urma verificărilor jurisdicţionale realizate, că termenul de atacare a dispoziţiei primarului a fost depăşit şi că nu au fost invocate motive temeinice de repunere în termen, reclamanţii nu pot susţine în prezenta cauză, decât cu încălcarea efectului autorităţii de lucru judecat, că faţă de ei, termenul de contestare nici nu a început să curgă în fapt.

În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranşat aspectul legat de termenul de contestare a dispoziţiei primarului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia autorităţii de lucru judecat, argumentele care sprijină soluţia neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C.proc.civ.

Critica referitoare la argumentul instanţei potrivit căruia, prin depăşirea termenului de atacare a dispoziţiei, actul primarului ar fi intrat în putere de lucru judecat este întemeiată, dar fără a fi de natură să conducă, în sine, la nelegalitatea deciziei şi admiterea recursului.

Într-adevăr, în mod eronat instanţa atribuie efectul autorităţii de lucru judecat unui act emis în afara sistemului instanţelor judecătoreşti, de către un organ fără atribuţii jurisdicţionale.

Un asemenea argument nu a fost însă, hotărâtor în adoptarea soluţiei, fiind, la fel ca şi referirea la dispoziţiile art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 (valoarea de înscris autentic şi de titlu executoriu a dispoziţiei), străine de considerentele care au justificat pronunţarea deciziei şi de aceea, lipsite de relevanţa pretinsă de recurenţi în legătură cu nelegalitatea soluţiei.

Susţinerea că prin soluţia adoptată ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 6 CEDO este neîntemeiată.

Dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

În speţă, principiul autorităţii de lucru judecat căruia i s-a dat eficienţă corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Pe de altă parte, accesul la justiţie pentru valorificarea drepturilor pretins încălcate prin emiterea dispoziţiei primarului, a fost deschis reclamanţilor potrivit Legii nr. 10/2001 în aceleaşi condiţii ca oricăror destinatari ai acestui act normativ (respectiv, într-un anumit termen

înăuntrul căruia aceştia nu au acţionat).

Critica referitoare la nepronunţarea instanţei asupra unei excepţii (de nulitate a unui act de vânzare-cumpărare) este lipsită de orice temei legal.

Conform art. 294 alin.(1) C.proc.civ., în apel nu pot fi făcute cereri noi iar pe de altă parte, excepţiile fiind simple mijloace de apărare, nu pot fi asimilate unor cereri pe care instanţa să le fi lăsat nesoluţionate prin nepronunţare asupra lor.

În ce priveşte respingerea cererii de aderare la apel, critica este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 293 C.proc.civ. care reglementează această formă de apel ca fiind o cale de atac prin care partea să tindă la schimbarea soluţiei primei instanţe.

Or, prin criticile formulate, reclamanţii nu tindeau la modificarea soluţiei tribunalului, ci la o îndreptare de eroare materială.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul fiind respins în consecinţă.