În cauza Barbu contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), în şedinţa din 12 octombrie 2006 în componenţa:

J. Hedigan, preşedinte,

C. Bârsan,

V. Zagrebelsky,

Doamna A. Gyulumyan,

E. Myjer,

David Thór Björgvinsson,

Doamna I. Ziemele, judecători,

şi V. Berger, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 70639/01, introdusă împotriva României şi în care un cetăţean al acestui stat, doamna Eugenia Barbu („reclamanta”) a sesizat Curtea la data de 21 noiembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

1. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Rămăşcanu, din partea Ministerului de Afaceri externe.

1. Reclamanta a invocat că vânzarea apartamentului nr. 12 din imobilul său unor terţe persoane, care nu a oferit nici un fel de despăgubire şi a fost validată prin hotărâri definitive ale tribunalelor naţionale a ignorat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.

1. La 9 iunie 2004, preşedintele secţiei a doua a decis să comunice cererea Guvernului.Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3 din Convenţie, el a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.

1. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii în scris despre fondul cauzei (articolul 59 § 1 din Regulament).

1. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor (articolul 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a treia astfel reorganizată (articolul 52 § 1). În cadrul acesteia, secţia însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost alcătuită conform articolului 26 § 1 din Regulament.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

7. Reclamanta s-a născut în 1931 şi locuieşte în Bucureşti.

8. Pe 20 aprilie 1950, pe temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie mai multe imobile care aparţineau P.N., inclusiv apartamentul nr. 12 din imobilul situat în Bucureşti, Bulevardul Cotroceni, nr.18, care fusese cumpărat de reclamantă la data de 31 ianuarie 1950.

1. Acţiunea de revendicare

9. În anul 1997, reclamanta, estimând că naţionalizarea apartamentului în discuţie pe numele P.N. era ilegală, sesizează judecătoria din Bucureşti asupra unei acţiuni de revendicare imobiliară contra consiliului general din Bucureşti şi primăriei sectorului 6 din Bucureşti.

10. Printr-o hotărâre definitivă la data de 3 decembrie 1997, tribunalul a dat curs cererii pe motivul că, la data când a avut loc naţionalizarea, apartamentul nr. 12 nu mai aparţinea P.N. şi în consecinţă, a ordonat părţilor reclamante să restituie apartamentul litigios.

2. Acţiune în anulare a contractului de vânzare al apartamentului.

11. Printr-un contract încheiat la data de 6 august 1997, încheiat în baza  legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti a vândut locatarilor, soţiilor S., apartamentul în discuţie, alcătuit din 3 camere.

12. Printr-o hotărâre introdusă în anul 1999 contra terţilor cumpărători şi Consiliului General din Bucureşti, reclamanta a cerut judecătoriei din Bucureşti să constate nulitatea contractului de vânzare al apartamentului, pe motivul că a fost încheiat fraudulos în baza legii, pentru că acţiunea de revendicare nu era încă soluţionată definitiv. Reclamanta a invocat, de asemenea, articolul 966 din Codul Civil, care prevede că obligaţia contractată pe temeiul unei cauze false sau ilicite nu ar şti să producă efect.

13. Printr-o hotărâre din data de 2 martie 1999, judecătoria a acceptat argumentele reclamantei şi, în consecinţă, a dat curs acţiunii, a anulat contractul de vânzare şi a ordonat expulzarea părţilor terţe. Părţile terţe şi Consiliul General din Bucureşti fac apel la acestă hotărâre şi apreciază că vânzarea respectase dispoziţiile legii nr. 112/1995 şi că nu erau la curent cu existenţa unei cereri de revendicare.

14. Considerând că acest contract era conform dispoziţiilor legii nr. 112/1995 şi că părţile erau de bună credinţă, tribunalul de sector, printr-o hotărâre la data de 1 noiembrie 1999, a dat curs apelului şi a repins cererea reclamantei.

15. În ceea ce priveşte recursul, această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă la data de 26 iunie 2000 la Curtea de Apel din Bucureşti.

3. Cerere în restituire în aplicarea legii nr. 10/2001

16. La data de 25 iulie 2001, reclamanta a depus o cerere de restituire a apartamentului nr. 12. Cererea sa a rămas fără urmare.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

17. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în deciziile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).

ÎN DREPT

I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

18. Reclamanta invocă faptul că vânzarea apartamentului nr. 12 din imobilul situat în Bucureşti, bulevardul Cotroceni, nr. 18, locatarilor, validată prin hotărârea Curţii de Apel din Bucureşti la data de 26 iunie 2000, a ignorat articolul 1 din Protocolul nr. 1, astfel redactat:

« Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât în cauza folosirii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile gererale de drept internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere la dreptul pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuţii sau a amenzilor.»

1. Despre admisibilitate

19. Curtea constată că această cerere nu este în mod evident nefondată, aşa cum este stipulat în articolul 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte,   Curtea observă că cererea nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.

1. Despre fond

20. Guvernul consideră că acţiunea în anulare a contractului de vânzare nu are nici un efect asupra dreptului de proprietate al reclamantei, pentru că nici titlul de proprietate, nici şansele de a intra în posesia bunului nu au fost afectate. După părerea Guvernului, constatarea bunei credinţe a cumpărătorilor nu echivalează nici cu negarea titlului de proprietate al reclamantei nici cu confirmarea titlului de cumpărător. Astfel, procedura litigioasă nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantei. Buna credinţă a cumpărătorilor precum şi validitatea titlului lor de proprietate au fost recunoscute definitiv de tribunalele interne. Chiar dacă decizia litigioasă constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei, aceasta a fost prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim. Mai mult, tribunalele interne, au respectat dispoziţiile dreptului intern, mai ales legea nr. 10/2001. În cunoştinţă de cauză, reclamanta putea să obţină o despăgubire în baza legii nr. 10/2001, dar cererea sa nu era în stare de judecată, mai multe documente atestând dreptul său de proprietate şi care nu au fost puse la dosar.

21. În concluzie, Guvernul a cerut Curţii să ia în considerare reforma realizată de legea nr. 247/2005 care are ca obiectiv grăbirea procedurii de restituire şi în cazurile în care o astfel de restituire se dovedeşte a fi imposibilă, să acorde o despăgubire consistând în participarea în calitate de acţionari la o organizaţie de desfacere a valorilor mobiliare «Proprietatea», organizată sub forma unei societăţi pe acţiuni.

22. Reclamanta contestă acestă teză. După părerea acesteia, tribunalele interne i-au recunoscut dreptul de proprietate şi, de asemenea, pe cel al cumpărătorilor terţi al aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă exercitarea bunurilor sale în calitate de proprietar al bunului. Reclamanta subliniază faptul că imposibilitatea de a beneficia de bunul său reprezintă o atingere la principiul securităţii rapoartelor juridice.

23. Curtea reaminteşte că, în cauza Străin, sus-citată (§§ 39 şi 59) a considerat că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţe persoane de bună credinţă, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiţie într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia combinată cu absenţa totală de despăgubire, constituea o privaţiune contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 sus-citat.

24. În plus, în cauza Păduraru mai sus citată (§ 112) Curtea a constatat că statul nu şi-a respectat îndatorirea pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă faţă de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa pe baza decretelor de naţionalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrâns asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera totalitatea bunurilor în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă, condamnând statul să i le restituie.

25. În speţă, Curtea nu observă nici un motiv de a se abate de la jurisprudenţa mai sus-citată, situaţia de fapt fiind simţitor aceeaşi. Întocmai ca şi cauza Păduraru mai sus-citată, în prezenta cauză, părţile terţe au devenit proprietare înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei al acestui bun să constituie obiectul unei confirmări definitive. Şi ca în cauza Străin mai sus-citată, reclamanta a fost recunoscută ca proprietara legitimă, tribunalele judecând incontestabil titlul său de proprietate, luând în considerare caracterul abuziv al naţionalizării (paragraful 10 de mai sus).

26. Curtea observă că vânzarea bunului reclamantei, în baza legii nr. 112/1995, o împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate în pofida existenţei unei hotărâri definitive care condamnase statul să-i restituie apartamentul. În plus, nu i s-a acordat pentru această privaţiune nicio despăgubire. Într-adevăr, chiar dacă reclamanta a depus o cerere de despăgubire în baza legii nr. 10/2001, reclamanta nu a primit până acum niciun răspuns.

27. Curtea notează că, la data de 22 iulie 2005, a fost adoptată legea nr. 247/2005, modificând legea nr. 10/2001. Această lege nouă acordă un drept la despăgubire, la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, persoanele aflându-se în aceeaşi situaţie ca reclamanta. Curtea observă că legea mai sus-citată propune pentru persoanele care nu au posibilitatea să obţină restituirea bunului lor în natură, să le aloce o despăgubire sub forma unei participări în calitate de acţionari, la o organizaţie de desfacere a valorilor mobiliare (« Proprietatea »). În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valuare care vor fi transformate în acţiuni, o dată cu societatea cotată la Bursă.

28. Curtea notează că, la data de 29 decembrie 2005, societatea anonimă « Proprietatea » a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate anonimă să poată să facă obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Naţional a valorilor mobiliare (« CNVM »). După calendarul previzional al organizaţiei « Proprietatea », operaţia de conversiune a titlurilor în acţiuni trebuia să intervină în luna martie 2006 şi intrarea efectivă la bursă în luna decembrie 2006.

29. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate să facă obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că « Proprietatea » nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a obţine acordarea efectivă a unei despăgubiri. Din acel moment, Curtea consideră că decăderea din dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 12 din imobilul situat pe bulevardul Cotroceni, nr. 18 vândut locatarilor, combinat cu absenţa totală a despăgubirii, a făcut-o să suporte o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de respectare al bunului său garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

30. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1

II. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

31. În termenii articolului 41 din Convenţie,

« dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocolului său şi dacă dreptul intern a Părţilor contractante nu permite să şteargă consecinţele acestei încălcări doar într-un mod imperfect, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul o satisfacţie echitabilă. »

A. Daune

32. Reclamanta cere restituirea apartamentului vândut locatarilor sau acordarea sumei de 80 000 de euro, reprezentând valuarea sa. Aceasta nu a dat niciun raport de expertiză în acest sens. Reclamanta mai cere o sumă de 80 000 de euro cu titlul de daune morale pentru « traumatismele psihice » suferite timp de mai mult de opt ani.

33. Guvernul contestă valuarea de piaţă indicată dar nu furnizează nicio altă indicaţie în acest sens. Cât despre eventualul prejudiciu moral suferit de rclamantă, Guvernul consideră că nicio legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între încălcarea pretinsă a Convenţiei şi dauna morală invocată.

34. Curtea aminteşte că o hotărâre constatând o încălcare, aduce statului reclamat obligaţia juridică, în baza Convenţiei, să pună capăt  încălcării şi să şteargă consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă consecinţele acestei încălcări  doar într-un mod imperfect, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea să acorde o reparaţie părţii lezate prin actul sau omiterea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenţiei.

35. Printre elementele luate în considerare de Curte, în caz că aceasta judecă în materie, se află dauna materială, adică pierderile efectiv suportate în consecinţă directă a încălcării invocate şi dauna morală, adică repararea stării de îngrijorare, de neplăceri şi de incertitudini rezultate din această încălcare, cât şi alte daune nemateriale ( a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

36. În plus, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau acolo unde distincţia dintre dauna materială şi dauna morală se arată dificilă, Curtea poate fi determinată să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

37. În speţă, Curtea estimează că restituirea apartamentului nr. 12 din imobilul situat în Bucureşti, bulevardul Cotroceni, nr. 18, vândut locatarilor, asfel ordonată de hotărârea definitivă pronunţată la data de 3 decembrie 1997 de judecătoria din Bucureşti, punea reclamanta, atât cât era posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care se afla, dacă cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În lipsa faptului că statul reclamat nu a  efectuat o restituire asemănătoare pe un termen de trei luni începând din ziua în care prezenta decizie devenea definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească părţii interesate pentru dauna materială, o sumă care corespunde valorii actuale a apartamentului.

38. În speţă, urmărind să determine totalul sumei, Curtea notează că nici reclamanta, nici Guvernul nu au prezentat raportul de expertiză permiţând să determine valoarea apartamentului. Ţinând cont de dispoziţiile de care dispune aceasta asupra preţului pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a apartamentului nr. 12 la suma de

80 000 euro.

39. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantei în respectarea bunului său, pentru care suma de 3 000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat.

B.Costuri şi cheltuieli

40. Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor suportate.

41. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care el a cerut rambursarea. Din acest moment, în speţă, Curtea nu acordă reclamantei nicio sumă din acest motiv.

C. Dobânzi moratorii

42. Curtea consideră corespunzător ca rata intereselor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:

a)  statul reclamat trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 12 din imobilul situat în Bucureşti pe bulevardul Cotroceni, nr. 18, în trei luni începând din ziua în care decizia va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;

b) în lipsa unei astfel de restituiri, statul reclamat trebuie să plătească de comun acord cu reclamanta, în termen de trei luni, 80 000 de euro (opt zeci de mii de euro) cu titulul de dauna materială, plus orice sumă care ar putea fi cu titlul de impozit;

1. hotărăşte ca statul reclamat trebuie să plătească reclamatei, în termen de trei luni, 3 000 de euro (trei mii de euro) cu titlul de daună morală;
2. hotărăşte că sumele în discuţie vor fi transformate în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;
3. hotărăşte că, începând cu data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de întârziere egală cu cea pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament Curţii.