În cauza Grigore vs. România,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (Secţia a II-a), având următorul complet de judecată:

Dl. J.P. Costa, preşedinte

L. Loucaides,
C. Bîrsan,

K. Jungwiert,

V. Butkcvych,

D-na W. Thomassen,

A.      Mularoni, judecători

şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,

După deliberare în sala de consiliu în data de 21 ianuarie 2003,

Emite următoarea decizie, pronunţată la această dată:

PROCEDURA

1.          La originea cauzei se află o cerere (nr. 3176/96) îndreptată împotriva României de către doi cetăţeni ai acestui stat. Domnul Aurelian Grigore şi doamna Alesia Grigore („reclamanţii”) au introdus o petiţie în virtutea vechiului articol 25 al Convenţiei pentru apărarea Dreptului Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). În urma decesului, la 24 septembrie 1998, a doamnei Alesia Grigore, petiţia a fost urmărită de domnul Aurelian Grigore („reclamantul”)..

Prin scrisoarea din 21 octombrie 2002, doamna Violeta Ciobanu, fiica domnului Aurelian Grigore, a informat Curtea despre moartea, pe 7 martie 2002, a tatălui său şi şi-a exprimat dorinţa de a continua acţiunea.

2.          Reclamanţii au fost reprezentaţi de maestrul D. Popescu, avocat din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna C. I. Tarcea, de la Ministerul Justiţiei.

3.          Reclamanţii afirmau în particular că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 1996 a avut drept efect atingerea dreptului lor în respectarea bunurilor lor, aşa cum este recunoscut prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

4.          Petiţia a fost transmisă la Curte la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (articolul 5 par. 2 din Protocolul nr. 11).

5.          Petiţia a fost atribuită primei secţii a Curţii (articolul 52 par. 1 din regulament). În interiorul acesteia, completul însărcinat să examineze cauza (articolul 27 par. 1 din Convenţie) a fost constituit conform articolului 26 par. 2 din regulament.

6.          Printr-o decizie din 15 iunie 2000, Curtea a declarat petiţia parţial admisă.

7.          Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţiile scrise asupra admisibilităţii şi a fondului cauzei (art. 59 par. 1 din rgulament).

8.          La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (articolul 25 par. 1 din regulament). Prezenta petiţie a fost atribuită secţiei a II-a astfel remaniată (articolul 52 par. 1).

ÎN FAPT

1. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

9.          Reclamanţii erau cetăţeni români, cu reşedinţa, în perioada faptelor, a Offenburg, în Germania. Ei au decedat, respectiv la 24 septembrie 1998 şi 7 martie 2002.

10.       Reclamanţii au devenit în 1971 proprietarii unui imobil situat în Bucureşti. În 1985, ei au plecat în Germania pentru tratamentul medical al soţiei reclamantului, cu acordul autorităţilor comuniste din România. Printr-o hotărâre administrativă din 28 iulie 1987, Statul le-a confiscat imobilul, în virtutea Decretului nr. 223/1974, pentru refuzul lor de a reveni în ţară. Această hotărâre nu le-a fost comunicată.

A.      Acţiunea în revendicare imobiliară

11.       La o dată neprecizată, reclamantul şi soţia sa au introdus o acţiune în revendicare la judecătoria din Bucureşti, împotriva Consiliului Municipal al oraşului Bucureşti.Ei subliniau ilegalitatea confiscării imobilului care le aparţinea, deoarece ei nu refuzaseră să revină în ţară, ci doar ceruseră prelungirea şederii în Germania, din motive legate de tratamentul medical al doamnei Alesia Grigore.

12.       Prin hotărârea din 14 noiembrie 1994, tribunalul dă curs cererii lor. El a constatat că dispoziţiile Decretului nr. 223/1974, care prevedeau confiscarea proprietăţii imobiliare în cazul refuzului de revenire în ţară, contraveneau articolului 481 din codul civil, care prevedea că orice privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să fie însoţită de o despăgubire corectă. Tribunalul a constatat că Decretul nr. 223/1974 contravenea, de asemenea, articolului 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de către România. El a pronunţat deci nulitatea deciziei de confiscare şi a dispus pârâtului să restituie imobilul soţilor Grigore.

13.       Această hotărâre a devenit definitivă în urma anulării, la 30 mai 1995, a recursului declarat de Consiliul Municipal al oraşului Bucureşti.

14.       Prin hotărârea din 11 septembrie 1995, primarul oraşului Bucureşti a ordonat restituirea bunului imobiliar. Pe 25 septembrie 1995, reclamantul şi soţia sa şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi au început să plătească taxele pentru proprietatea aferentă.

15.       La o dată care nu a fost precizată, procurorul general a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârii din 14 noiembrie 1994.

16.       La data de 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare. Ea a constatat mai întâi că Statul devenise proprietarul imobilului în urma hotărârii de confiscare din 28 iulie 1987, hotărâre care nu a fost contestată de către cei interesaţi la momentul faptelor în virtutea Legii nr. 1/1967 a contenciosului administrativ. Pe de altă parte, conform Curţii Supreme, nu a fost legal ca reclamanţii să ridice excepţia nulităţii în cadrul unei acţiuni civile, dreptul lor nemaifiind protejat de calea ocolită a unei acţiuni principale. Curtea Supremă a concluzionat că tribunalul de primă instanţă din Bucureşti şi-a depăşit atribuţiile judiciare când a constatat nulitatea hotărârii de confiscare şi a făcut observaţia că cei interesaţi puteau să obţină o reparaţie în virtutea Legii nr. 112/1995.

B.      Desfăşurări ulterioare datei de 7 februarie 1996: acţiunea în anulare a contractului de vânzare a imobilului

17.       În 1996, Statul a încheiat cu locatarii un contract de vânzare a imobilului aflat în litigiu.

18.       La o dată neprecizată, reclamantul a introdus la tribunalul de primă instanţă din Bucureşti o acţiune în anularea menţionatului contract de vânzare.

19.       Prin hotărârea din 9 septembrie 1998, acţiunea a fost respinsă. Această hotărâre a devenit definitivă, fiind confirmată în apel, prin decizia din 7 iunie 1999 a tribunalului departamental din Bucureşti, şi la recursul reclamantului, prin hotărârea Curţii de Apel din Bucureşti, la data de 3 decembrie 1999.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

20.       Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în decizia Brumărescu vs. România ((GC) nr. 28342/95, par. 31-44, CEDH 1999-VII).

DE DREPT

I.                     OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ

21.       Curtea notează că în urma decesului, la 24 septembrie 1998, doamna Alesia Grigore, petiţia a fost continuată de domnul Aurelian Grigore, în calitate de moştenitor unic al soţiei sale. În urma decesului, la 7 martie 2002, a domnului Aurelian Grigore, moştenitoarea sa, doamna Violeta Ciobanu, a exprimat, prin scrisoarea din 21 octombrie 2002, dorinţa de a continua acţiunea în instanţă. Curtea estimează, cu privire la obiectul prezentei cauze şi la ansamblul elementelor care au fost în posesia sa, că moştenitoarea lui Aurelian Grigore (denumită mai jos „reclamantă”) poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării petiţiei şi să i se recunoastă calitatea de a se substitui de acum înainte acestei examinări în speţă (cf. Deciţiei Hodos şi alţii vs. România, nr. 29968/96, par. 42, 21 mai 2002, nepublicată).

II.                   ASUPRA EXCEPŢIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI

22.       Guvernul relevă că acţiunea în anulare a contractului de vânzare, introdusă de reclamant împotriva foştilor locatari, a fost de la început destinată eşecului, atâta timp cât titlul de proprietate a Statului asupra imobilului aflat în litigiu nu fusese anulat. În consecinţă, el exprimă ideea că ar fi legal ca reclamanţii să introducă o nouă acţiune în revendicare, pentru a obţine anularea dreptului de proprietate a Statului şi restituirea în natură a imobilului.

23.       Curtea notează că Guvernul reiterează în fapt excepţia pe care a ridicat-o în faza de primire a petiţiei, şi respinsă prin decizia din 15 iunie 2000. În orice situaţie, Curtea reaminteşte că în decizia Brumărescu menţionată mai sus, a precizat că Guvernul, răspunzător de anularea unei hotărâri definitive pronunţată în urma unei acţiuni în revendicare, nu ar şti să invoce neepuizarea datorată faptului că reclamantul nu a introdus o nouă acţiune în revendicare (decizia Brumărescu, par. 54.55). Or, nimic din speţă nu permite să se ajungă la o concluzie deifertă.

24.       Prin urmare, se poate respinge excepţia Guvernului.

III.                  Asupra violării prevăzută de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei

25.       Reclamanţii s-au plâns că decizia din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie a avut drept efect atingerea dreptului lor cu privire la bunurile proprii, aşa cum este recunoscut de articolul 1 din protocolul nr. 1, astfel redactat.

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul să i se respecte bunurile. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa pentru o utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc prejudicii dreptului pe care îl posedă Statele de a-şi pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.”

26.       Guvernul admite că, în prezenta cauză, s-au adus prejudicii dreptului de proprietate al reclamanţilor. El estimează că numitul prejudiciu trebuie examinat în lumina primei fraze din articolul 1 din Protocol nr. 1. Potrivit Guvernului, decizia Curţii Supreme de Justiţie urmărea un scop de utilitate publică, adică respectarea regulilor de procedură destinate să asigure separaţia puterilor în Stat, în împrejurarea juridică şi legislativă. În ceea ce priveşte proporţionalitatea  ingerinţei, Guvernul estimează că decizia Curţii Supreme de Justiţie a constituit singurul mijloc pentru a atinge obiectul sus menţionat.

27.       Reclamanţii au respins teza Guvernului. Ei estimează că decizia din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect lipsirea abuzivă de proprietate. Ei estimează că această decizie nu a urmărit un scop de utilitate publică, deoarece instanţele inferioare nu au împietat asupra domeniului legislativ, ci pur şi simplu au tranşat un litigiu civil în revendicare. Ei estimează, în fine, că s-a comis violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 deoarece ei s-au văzut privaţi de proprietatea lor fără a li se acorda nici o despăgubire.

28.       Curtea reaminteşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în litigiu a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 14 noiembrie 1994 şi relevă că dreptul astfel recunoscut nu a fost revocabil. Reclamanţii aveau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citat anterior, par. 70).

29.       Curtea relevă la urmă că, în decizia sa din 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea definitivă din 14 noiembrie 1994 şi a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situaţie este dacă nu identică, cel puţin analogă cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu, precitată. Curtea estimează deci că decizia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca urmare privarea soţilor Grigore de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea decizia Brumărescu, par. 73-74). Or, nici o justificare convingătoare nu a fost furnizată de către Guvern în legătură cu situaţia astfel creată.

În afară de aceasta, Curtea relevă că reclamanţii, şi, după decesul lor, moştenitoarea domnului Grigore – reclamanta, sunt încă lipsiţi de proprietatea bunului din acest moment aproape şapte ani fără a primi despăgubirea reflectând valoarea reală a acestuia, eforturile lor pentru recuperarea proprietăţii fiind până în prezent zadarnice.  În această privinţă, Curtea nu ar putea să ignore demersurile întreprinse de către reclamant pentru recuperarea folosinţei dreptului proprietăţii lor, în particular cele în legătură cu procedurile de anulare a vânzării bunului.

30.       În aceste condiţii, presupunerea chiar că s-ar putea demonstra că lipsirea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că a fost rupt echilibrul drept şi că reclamanţii au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.

31.       De aici, s-a produs şi continuă să se producă violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

IV.                ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

32.       În termenii articolului 41 din Convenţie. „Dacă, Curtea declară că s-a produs violarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al păţii contractante nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă s-a produs, o satisfacţie echitabilă”.

A. Despăgubirea materială

33.       Cu titlu principal, reclamanţii solicită restituirea imobilului aflat în litigiu. Ei înţeleg să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului lor, adică, potrivit raportului de expertiză supus Curţii, 39.069 USD sau 44.839 EUR. Ei cer de asemenea restituirea valorii bunurilor mobiliare care se găseau în imobil în momentul confiscării, în 1987, pe care le estimează la 25.000 EUR.

34.       Guvernul subliniază că valoarea de piaţă a imobilului în litigiu se ridică, potrivit raportului de expertiză supus Curţii, la 35.900 USD. Pentru bunurile mobiliare confiscate, trebuie subliniat mai întâi că reclamanţii nu au cerut, în faţa tribunalelor naţionale, restituirea lor sau despăgubiri cu acest titlu. Guvernul este de părere că în orice situaţie, văzând obiectul petiţiei, adică violarea drepturilor reclamanţilor în urma recursului în anulare, Curtea nu este competentă ratione materiae pentru a se pronunţa asupra acestui punct.

35.       Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea bunului imobiliar litigios, aşa cum a fost ordonat prin hotărârea irevocabilă a tribunalului Bucureşti din 14 noiembrie 1994, i-ar plasa pe reclamanţi pe cât posibil într-o situaţia echivalentă cu cea în care se găseau, dacă cerinţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost tăgăduite.

36.       Pentru faptul că Statul pârât nu a procedat la această restituire într-o perioadă de trei luni începând din ziua în care prezenta decizie va deveni definitivă, Curtea decide că el va putea vărsa reclamantei, pentru despăgubire materială, valoarea actuală a imobilului.

37.       În ce priveşte determinarea sumei acestei despăgubiri, Curtea relevă distanţa importantă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experţii desemnaţi de către părţile în litigiu.

38.       Ţinând cont de informaţiile de care dispune despre preţurile pieţei imobiliare din Bucureşti, Curtea estimează  valoarea actuală de vânzare a imobilului la 38.000 EUR. Suma despăgubirilor pe care Guvernul ar trebui să le plătească reclamantei se ridică astfel la 38.000 EUR. Această sumă este transformată în lei româneşti la valoarea aplicabilă la data reglementării.

39.       În ce priveşte prejudiciile invocate de către reclamanţi pentru pierderea bunurilor lor mobiliare care să găseau în imobil la data confiscării, Curtea notează că nu a fost sesizată cu această plângere. Ea relevă că, în orice caz, nu există nici o legătură directă între, pe de o parte, lipsirea de proprietate suportată de către reclamanţi prin decizia Curţii Supreme de Justiţie, care este constitutivă, în speţă, de o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi supra, par. 28-31) şi, pe de altă parte, prejudiciile invocate de către reclamanţi cu titlul de bunuri mobiliare confiscate de către Stat în 1987. În consecinţă, Curtea nu ar putea să acorde satisfacţie echitabilă la acest cap de acuzare.

C.      Despăgubire morală

40.       Reclamanţii solicită 25.000 USD pentru prejudiciul moral care a decurs din suferinţa pe care le-a provocat-o Curtea Supremă de Justiţie, lipsindu-i de dreptul de proprietate asupra imobilului lor. Domnul Grigore a subliniat de asemenea că decesul soţiei sale în 1998 a survenit, printre altele, din cauza soluţiei date de către jurisdicţiile naţionale cererii lor de revendicare. El a subliniat în fine că el însuşi, având domiciliul în Germania, a trebuit să facă, la vârsta sa înaintată, numeroase călătorii în România pentru a regla situaţia imobilului lor, ceea ce a avut un impact negativ asupra sănătăţii sale fizice şi psihice.

41.       Guvernul se ridică împotriva acestei pretenţii, estimând că nu a fost reţinut  nici un prejudiciu moral.

42.       Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe grave în drepturile soţilor Grigore şi, ca urmare a decesului lor, moştenitoarei lor – reclamanta, cu privire la bunul lor. Ea estimează că suma de 4.000 EUR ar reprezenta o reparaţie capitală a prejudiciului moral suportat. Această sumă este convertită în moneda naţională a Statului pârât, la valoarea aplicabilă la data reglementării.

D. Taxe şi cheltuieli

43.       Reclamanţii solicită rambursarea sumei de 4.200 EUR pentru taxele de procedură internă legată de eforturile lor de a se vedea reintegraţi în dreptul lor de proprietate şi pentru cheltuielile de transport de la locul lor de reşedinţă până în România. Ei precizează că nu au păstrat documentele justificatoare pentru aceste cheltuieli, dar este evident că ei le-au efectuat, în orice caz, şi că sunt rezonabili.

44.       Guvernul subliniază că se obligă reclamanţii să facă dovada existenţei acestor cheltuieli.

45.       Curtea observă că reclamanţii nu şi-au susţinut cererea, nu având cum să justifice cheltuielile a căror rambursare o solicită. În consecinţă, ea decide să nu se acorde despăgubire cu acest titlu.

E.      Dobânzi moratorii

46.       Curtea consideră potrivit de a întemeia (a baza) taxa dobânzilor moratorii pe taxa dobânzii pentru facilităţile de împrumut secundar al Băncii Centrale Europene majorată cu un procent de 3 puncte.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1.       Respinge excepţia preliminară a Guvernului;

2.       Spune că s-a comis violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

3.       Spune că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei, în termen de trei luni începând de la data la care decizia devine definitivă conform articolului 44 par. 2 din Convenţie, casa în litigiu şi terenul pe care este aşezată.

4.       Spune că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 38.000 EUR (treizecişioptmii EURO), pentru daune materiale, convertiţi în lei româneşti, la valoarea aplicabilă la data reglementării;

5.       Spune că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 4.000 EUR (patrumii EURO) pentru daune morale, convertiţi în lei româneşti, la valoarea aplicabilă la data reglementării.

6.       Spune că începând cu data expirării termenului sus menţionat şi până în momentul vărsământului, sumele indicate la punctele 4 şi 5 vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilităţii împrumutului simplu al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă şi ridicată cu trei puncte.

7.       Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 11 februarie 2003 în aplicarea articolului 77 par. 2 şi 3 din regulament.