Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a treia), judecând într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători ,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct al secţiunii,
după ce au deliberat în camera de consiliu la data de 9 decembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 29739/03) îndreptată împotriva României şi al cărui cetăţean , domnul Yesaiahu Jonatan Katz („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 23 iulie 2003 în conformitate cu articolul 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( “Convenţia”).
2.Reclamantul este reprezentat de doamna Veronica Moisa, avocat, la Satu Mare. Guvernul român ( “Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan – Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3.La 11 ianuarie 2007, preşedintele celei de-a treia secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite articolul 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis, printre altele, că se va examina în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei..
ÎN FAPT
I:CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamantul s-a născut în 1947 şi locuieşte în Rehovot, Israel.
5. Părinţii reclamantului au fost proprietarii unui bun imobiliar compus dintr-o casă şi un teren aferent de 250 m², situat pe strada Iuliu Maniu, la nr.15, în municipiul Satu Mare. La data de 16 decembrie 1966, aceştia au donat bunul respectiv în proprietatea statului.
6. La data de 27 noiembrie 1973, statul a vândut proprietatea către S.M., care l-a ocupat după donare ca un chiriaş.
7. În 2002, reclamantul a sesizat judecătoria din Satu Mare cu o acţiune împotriva Consiliului local din Satu Mare („Consiliul local”), precum şi împotriva lui S.F., moştenitorul lui S.M., pentru constatarea nulităţii donaţiei din 1966 pentru viciu de consimţământ, anularea contractului de vânzare din 27 noiembrie 1973 şi revendicarea bunului.
8. Printr-o decizie din 25 iunie 2002, judecătoria a constatat nulitatea donaţiei dar a respins alte două capete de cerere, pe motiv că S.M. a fost de bună credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare din 1973.
9.Această hotărâre a fost confirmată prin recursul reclamantului, printr-o decizie definitivă la data de 5 martie 2003 a Curţii de Apel Oradea.
10.La 13 august 2001, reclamantul a introdus pe lângă primăria din Satu Mare o cerere de restituire a imobilului său în virtutea Legii nr.10/2001. La acel moment, cererea nu a fost examinată de către autorităţi.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
11. Prevederilor legale (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 şi modificările ulterioare) şi jurisprudenţa naţională pertinentă sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. României ([GC], nr. 28342/95, § § 31-33, CEDO 1999-VII), Străin şi alţii c. României (nr. 57001/00, § § 19-26, CEDO 2005-VII), Păduraru c. României (nr. 63252/00, § § 38-53, CEDO 2005-XII (extrase) şi Tudor c. României (nr. 29035/05, § § 15-20, 17 ianuarie 2008).
III. TEXTE ALE CONSILIULUI EUROPEI
12. În Rezoluţia sa Res (2004)3, privind hotărârile care ridică o problemă structurală subiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a afirmat:
“Comitetul de Miniştri, în conformitate cu articolul 15b. din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este păstrarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ;
Reafirmând convingerea sa că, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (de acum înainte „Convenţia”) trebuie să rămână principalul punct de referinţă în domeniul de protecţie a drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul său de a lua măsuri pentru a asigura pe termen lung, eficienţa sistemului de control stabilit de Convenţie ;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit de Convenţie, care presupune, conform articolului său 1, că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie protejate mai întâi de dreptul naţional şi aplicate de autorităţile naţionale ;
Felicitându-se în această privinţă de ceea ce Convenţia face astăzi, parte integrantă a ordinii juridice interne din ansamblul statelor membre ;
Reamintind că, în virtutea articolului 46 din Convenţie, părţile semnatare se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii Europene pentru Drepturile Omului (de acum înainte „Curtea”) în litigiile în care ele sunt părţi şi, hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează punerea în executare ;
Subliniind interesul de a ajuta statul în cauză să identifice problemele subiacente şi măsurile necesare pentru punerea în executare ;
Estimând că punerea în practică a hotărârilor va fi uşurată dacă existenţa unei probleme structurale a fost deja identificată într-o hotărâre a Curţii ;
Păstrând spiritul observaţiilor făcute asupra acestei probleme de către Curte cu ocazia sesiunii Comitetului de Miniştri din 7 noiembrie 2002 ;
Invită Curtea :
I. în măsura posibilului să identifice în hotărârile în care ea constată o încălcare a Convenţiei, ceea ce, conform Curţii, ridică o problemă structurală subiacentă precum şi sursa acestei probleme, în special atunci când este susceptibilă de a da naştere la numeroase cereri, astfel încât să ajute statele să găsească soluţia potrivită şi Consiliul de Miniştri să supravegheze punerea în executare a hotărârilor ;
II. să se semnaleze în special orice hotărâre care cuprinde indicaţii privind existenţa unei probleme structurale şi sursa acestei probleme, nu numai statului în cauză şi Comitetului de Miniştri, dar, de asemenea, Adunării parlamentare, Secretariatului general al Consiliului Europei şi să semnaleze într-un mod adecvat aceste hotărâri în baza de date a Curţii”.
13. Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec (2004) 6 privind îmbunătăţirea căilor de atac interne, adoptată la 12 mai 2004, se citeşte astfel:
“Comitetul de Miniştri, în conformitate cu articolul 15.b din Statutul Consiliului Europei,
Considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este păstrarea şi dezvoltarea în domeniul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmând convingerea sa că, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare “Convenţia”), trebuie să rămână principalul punct de referinţă în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi în a reitera angajamentul său de a lua măsuri pentru a garanta pe termen lung, eficienţa sistemului de control stabilit de Convenţie;
Reamintind natura subsidiară a mecanismului de monitorizare stabilit de Convenţie, care necesită, în conformitate cu articolul 1, că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie, mai întâi, protejate de legea naţională şi aplicate de către autorităţile naţionale;
Salutând în această privinţă faptul că Convenţia este acum o parte integrantă a ordinii juridice interne din toate statele părţi;
Subliniind că, aşa cum articolul 13 al Convenţiei prevede că statele membre s-au angajat că orice persoană care poate invoca într-un mod care se poate susţine o încălcare a drepturilor sale şi libertăţilor recunoscute în Convenţie, are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale ;
Reamintind că, dincolo de obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de căi de atac eficiente în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare “Curtea” ), statele membre au obligaţia generală de a remedia probleme care stau la baza încălcărilor constatate;
Subliniind că, statele membre sunt cele care trebuie să se asigure că recursurile naţionale sunt eficiente în drept şi în practică şi poate ajunge la o decizie cu privire la fondul plângerii şi la un remediu pentru orice încălcare constatată ;
Luând notă că, numărul de plângeri aduse în faţa Curţii şi hotărârile pe care le dă, mai mult ca niciodată, arată necesitatea ca statele membre să se asigure eficient şi echitabil ca aceste remedii sunt disponibile în toate împrejurările, în special, în cazul lungimii excesive a procedurilor judiciare;
Estimând că disponibilitatea căilor de atac interne efective pentru orice fel de afirmaţie prin care se poate susţine o încălcare a Convenţiei ar trebui să permită reducerea încărcăturii de lucru a Curţii, având în vedere, pe de o parte reducerea numărului de cauze care vin la Curte, şi, pe de altă parte, faptul că tratarea circumstanţială a cauzelor pe plan naţional este de natură să uşureze examinarea lor de către Curte ;
Subliniind că îmbunătăţirea căilor de atac la nivel naţional, în special în materie de cauze repetitive, ar trebui să contribuie, în mod egal, la reducerea încărcăturii de muncă la Curte ;
Recomandă statelor membre, ţinând cont de exemplele de bună practică care figurează în anexe :
I. să se asigure printr-un parcurs constant, în lumina jurisprudenţei Curţii că, toate căile de atac interne sunt pentru orice persoană care poate susţine o încălcare a Convenţiei şi că, aceste căi de atac sunt efective, în măsura în care ele permit a se ajunge la o decizie bine fundamentată privind plângerea şi la un remediu potrivit pentru orice încălcare constatată ;
II. să examineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care scot în evidenţă defecte structurale sau generale în dreptul sau practica statului respectiv, căile de atac interne să existe efectiv şi, după caz, să pună în mişcare recursuri efective pentru a evita ca unele cauze repetitive să nu mai fie aduse în faţa Curţii ;
III. să acorde o atenţie deosebită, în cadrul punctelor I şi II de mai sus, de existenţa recursurilor efective în caz de susţinere a unei afirmaţii urmată de probe a duratei excesive a procedurilor jurisdicţionale.
Trasează sarcina Secretariatului General al Consiliului Europei de a desfăşura toate mijloacele necesare pentru a întări o asistenţă potrivită statelor membre care ar cere acest lucru, pentru a le ajuta să pună în aplicare prezenta recomandare”.
ÎN DREPT
.I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ART.1 AL PROTOCOLULUI Nr.1
14. Reclamantul susţine că eşecul de a recupera proprietatea bunului său imobil vândut de către stat a încălcat dreptul la respectarea proprietăţii, astfel cum a fost recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1:
“Orice persoană fizică sau morală are dreptul de a i se respecta bunurile sale. Nimeni nu va fi lipsit de proprietatea sa pentru scopuri de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile anterioare nu aduc atingere dreptului unui stat de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea de proprietate, în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. ”
A. Admisibilitatea
15. Guvernul invocă nerespectarea de către solicitant, a termenului de şase luni prevăzut pentru introducerea unei cereri, din moment ce decizia definitivă a speţei a fost transmisă la 5 martie 2003 şi că el nu a sesizat Curtea decât la 10 martie 2004, dată la care el a trimis formularul său oficial de cerere.
16. Reclamanta se opune acestui punct de vedere şi a spus că prima sa scrisoare a fost înregistrată de către Curte la 23 iulie 2003.
17. Curtea consideră că prima scrisoare trimisă de reclamant şi în care el şi-a expus cererile, este cea din 23 iulie 2003. Reclamantul a respectat, prin urmare, termenul de şase luni.
18. În orice caz, Curtea reaminteşte că a respins deja o excepţie similară a Guvernului în cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea contra României (nr. 26879/02, § 20, 7 februarie 2008), având în vedere că presupusa nerespectare de către solicitant de a se bucura, timp de mai mulţi ani, de dreptul său la proprietate, se analizează ca o situaţie continuă, şi nu vede nici un motiv pentru a se abate în acest caz, de la această concluzie. Prin urmare, este necesar de a respinge obiecţia preliminară a Guvernului..
19. Curtea constată că plângerea nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea constată că aceasta nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Plângerea va fi, deci, declarată admisibilă.
PE FOND
20. Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate în cazuri similare (a se vedea, printre multe altele, Cîrstoiu c. România, nr. 22281/05, § 22, 4 martie 2008; Episcopia Română Unita cu Roma Oradea, § § 24-25 şi Tudor, § § 23-24, cazuri citate mai sus).
21. Reclamanta se opune acestui punct de vedere şi face cunoscut că legile privind restituirea proprietăţilor confiscate nu au fost reale: la data aceasta nu a primit nici o despăgubire pentru privarea de proprietate.
22. Curtea s-a confruntat şi a judecat astfel de cazuri ca în speţa de faţă, în mod repetat, şi a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (a se vedea cazurile citate mai sus, inclusiv Străin citat mai sus, § § 39, 43 şi 59 şi Porteanu c. României, Nr. 4596/03, § § 32-35, 16 februarie 2006).
23. După examinarea tuturor elementelor care au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus fapte sau argumente care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea a reafirmat că, în legislaţia română care reglementează acţiunile în revendicarea imobiliară şi restituirea proprietăţilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului cuiva unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când aceasta este anterioară unei confirmări definitive în justiţie a dreptului de proprietate a altuia, se analizează ca o privarea de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa de compensare este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă şi Bob c. României, Nr. 7976/02, § 23, 7 februarie 2008).
24. În ceea ce priveşte Guvernul acesta susţine că este deschis pentru ca reclamantul să obţină compensaţii prin intermediul fondului în valori mobiliare “Proprietatea”, pe baza Legii nr. 10/2001, la o valoare stabilită de un expert, Curtea a reiterat constatarea sa anterioară conform căreia Fondului Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea fi considerate ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii (a se vedea, printre altele , Ruxanda Ionescu c. România, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001, şi Legea nr. 247/2005 de modificare, nu ţine seama de daune rezultate dintr-o lipsa prelungită de compensare de către cei care, la fel ca şi reclamantul, s-au văzut în imposibilitatea să se bucure de bunurile lor în virtutea unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu mai sus citat, § 34).
25. Având în vedere jurisprudenţa , Curtea consideră că, în acest caz, nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantului, asupra bunului său, în combinaţie cu lipsa de compensare pentru mai mult de şase ani, l-a făcut să suporte o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de a beneficia de bunurile sale, lucru garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, în speţă, a existat încălcare a acestei dispoziţii.
II. DESPRE ALTE ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
26. Citând articolele 6 § 1 şi 13 din Convenţie, reclamantul susţine că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de modul în care instanţele naţionale au evaluat probele şi au aplicat legea.
27. Guvernul contestă acest punct de vedere.
28. Având în vedere informaţiile pe care le are la dispoziţie şi considerând că nu poate decât într-un mod limitat să conştientizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de jurisdicţiile naţionale, al căror scop este în primul rând să examineze faptele şi să aplice legea internă (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Culegerea de Hotărâri şi Decizii 1997-VIII şi García Ruiz v. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea consideră că nu există nici un aspect de arbitrar în modul în care instanţele au judecat acţiunea. Nici o problemă aparte nu se pune în domeniul articolului 13 de mai sus, cerinţele de la această prevedere fiind, în orice caz, mai puţin stricte decât cele din articolul 6 şi absorbită de către acestea. Rezultă că această plângere este în mod evident nefondată şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENŢIE
29. Articolul 46 al Convenţiei prevede:
1.„Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curţii, în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează punerea în executare a acesteia. “
30. Concluzia de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care este a Curţii în acest caz, ridică o răspândită problemă care rezultă dintr-o legislaţie defectuoasă privind restituirea imobilelor naţionalizate care au fost vândute de către stat la terţi cu bună-credinţă (a se vedea Străin § 46 şi Păduraru, § 112, hotărâri citate anterior ; şi, de asemenea, mutatis mutandis, Xenides-Arestis c. Turcia, nr. 46347/99, § 38, 22 decembrie 2005; Scordino c. Italia (nr.3) (satisfacţie echitabilă), Nr. 43662/98, § 11, CEDO 2007 -… şi Driza c. Albania, Nr. 33771/02, § 112, CEDO 2007 -… (extrase)). Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative intervenite nu au reuşit să îmbunătăţească această situaţie (a se vedea mai ales Porteanu, mai sus citat, §34 ; Toganel şi Gradinaru c. România, nr.5691/03, §30-31, 29 iunie 2006 ; Tudor, mai sus citat, § 33 şi Albu c. România, nr.8508/03, § 22, 17 iunie 2008).
31. Curtea observă cu îngrijorare că ea a tratat deja peste o sută de cazuri cu privire la acest subiect, cauza Străin precitată, nefiind decât prima din acest grup mare, şi că multe alte cazuri similare sunt încă pendinte în faţa sa. Ea consideră că, de asemenea, lacunele de drept identificate în aceste cauze, inclusiv în prezenta speţă, pot încă, pe viitor, să ducă la numeroase plângeri întemeiate.
Curtea vede în această slăbiciune a statului român de a pune ordine în sistemul său legislativ nu numai un factor agravant, în privinţa răspunderii statului faţă de Convenţie, pe motivul unei situaţii trecute sau viitoare, ci şi o ameninţare pentru efectivitatea în viitor a dispozitivului pus în practică de Convenţie, inclusiv de un număr mare de cereri rezultând din aceeaşi cauză (Scordino,§§ 14-15, Driza, § 122, hotărâri citate mai sus).
32. Din aceste motive, înainte de a examina cererea de satisfacţie echitabilă prezentată de reclamant în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, şi având în vedere circumstanţele speţei, ca şi modificările în volumul de lucru, Curtea îşi propune să examineze consecinţele ce pot fi extrase din articolul 46 din Convenţie pentru statul pârât. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu articolul 46, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte hotărârile definitive pronunţate de Curte, în litigiile în care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind responsabil pentru monitorizarea punerii în aplicare a acestor decizii . Rezultă că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală, nu numai să plătească părţilor sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă prevăzută de articolul 41, dar, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri , măsurile generale şi / sau, dacă este cazul, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte şi de a elimina, pe cât posibil, consecinţele. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, de a-şi alege mijloacele de a se achita de obligaţia sa legală în privinţa articolului 46 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât aceste mijloace trebuie să fie compatibile cu conţinutul hotărârilor Curţii (Broniowski c. Polonia, nr.31443/96, § 192, CEDO 2004-V ; Xenides-Arestis, § 39 ; Scordino, §12 şi Driza, § 123, hotărâri citate mai sus).
33. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure eficienţa mecanismului instituit prin Convenţie, Curtea a atras atenţia asupra rezoluţiei (Res (2004) 3), precum şi a asupra Recomandării (Rec (2004) 6) a Comitetului de Miniştri al Consiliului din Europa, adoptat la 12 mai 2004 (punctele 12 şi 13 de mai sus).
34. Deşi, în principiu, acest fapt nu îi aparţine, de a defini care pot fi măsurile adecvate pentru redresarea potrivită pentru ca statul pârât să se achite de obligaţiile prevăzute la articolul 46 al Convenţiei, având în vedere situaţia de natură structurală constată , Curtea observă că măsurile generale la nivel naţional, se impun, fără îndoială în contextul punerii în aplicare a prezentei hotărâri (Broniowski, § 193, Scordino, § 15 şi Driza, § 125, citate mai sus ).
35. Curtea consideră că statul ar trebui, mai presus de toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a preveni apariţia unor situaţii în care două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, coexistă, situaţie care, în speţa prezentă, a fost generată de recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate a reclamantului, fără a fi însoţită de anularea titlurilor terţilor. Statul ar trebui, de asemenea, să vegheze la înlăturarea obstacolelor juridice împiedicând vechii proprietari de a obţine restituirea bunului lor, dacă este vorba despre o restituire în natură sau acordarea de despăgubiri rapide şi adecvate pentru prejudiciul suportat, mai ales prin adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino, § 16 şi Driza, § 125, citate mai sus).
În special, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparaţie (în prezent legea nr. 10/2001 şi 247/2005), astfel încât aceasta să devină coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, inclusiv în ceea ce priveşte selectarea metodei pentru alegerea dosarelor care vor fi examinate de către Comisia Centrală. Sistemul astfel remediat ar trebui să permită părţilor să beneficieze de compensare şi / sau de a primi acţiuni la Fondul „Proprietatea”, în funcţie de opţiunea lor, într-un termen rezonabil.
36. Ţinând cont de faptul că hotărârea Străin şi alţii, mai sus citată, a fost adoptată la data de 21 iulie 2005 şi că, în ciuda celor trei ani care s-au scurs de atunci, procedura de restituire nu este încă efectivă, în ciuda repetatelor modificări aduse la Legea nr. 10/2001, Curtea consideră că Guvernul trebuie să prezinte vizibile îmbunătăţiri ale sistemului cât mai curând posibil
IV. PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
37. În termenii articolului 41 al Convenţiei, :
„În cazul în care Curtea declară că există o încălcare a Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante în cauză nu permite ştergerea, decât într-un mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Daune
38. Reclamantul solicită restituirea imobilului său, sau, dacă o astfel de soluţie nu este posibilă, o compensaţie de 67.848 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, din care 29.550 EUR reprezintă valoarea casei şi 38. 298 EUR este valoarea terenului, de 491 de metri pătraţi, conform spuselor sale. Depune o expertiză tehnică a clădirii.
39. Guvernul contestă aceste cereri şi face cunoscut că terenul nu are decât o suprafaţă de 250 de metri pătraţi. Conform expertizei furnizate de Guvern, valoarea imobilului este de 43. 289 EUR.
40. Curtea reaminteşte că ea a constatat că există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, ca urmare a vânzării de către stat a bunului reclamantului unui terţ de bună credinţă înainte de confirmarea definitivă în justiţie a dreptului de proprietate a acestuia, ca şi lipsa totală de compensare.
41. Curtea consideră că, în aceste condiţii ale speţei, restituirea bunului în litigiu ar fi plasat reclamantul în situaţia echivalent posibilă cu cea cu care ar fi fost în cazul în care cerinţele de la articolul 1 din Protocolul nr.1 nu ar fi fost recunoscute.
42. În lipsa rambursării, de către statul pârât , în termen de trei luni de la data când această hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta ar trebuie să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă egală cu valoarea actuală a proprietăţii.
43.Curtea observă diferenţe importante care separă cele două expertize ale părţilor cu privire la valoarea imobilului, diferenţă datorată, în special, estimărilor diferite a valorii terenului ca şi la luarea în considerare a suprafeţelor. Având în vedere informaţiile disponibile cu privire la preţurile pieţei imobiliare locale şi informaţiile furnizate de către părţi, Curtea consideră că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 50 000 EUR.
B. Taxe şi cheltuieli
44. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.150 lei noi (RON) pentru taxele şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
Acesta prezintă chitanţe care atestă plata a 600 de lei pentru expertiza tehnică a terenului şi un total de 28.500.000 lei vechi româneşti (ROL) pentru onorariile avocaţilor care se întind între 2001 şi 2004.
45. Guvernul consideră că aceste pretenţii nu sunt justificate.
46. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un solicitant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale, decât în măsura în care acestea sunt stabilite în fapt, necesitatea şi caracterul lor rezonabil ca tarife. În acest caz, şi având în vedere dovezile care se află în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 800 EUR pentru toate taxele, sumă pe care o acordă reclamantului.
C. Dobânzi
47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze pe rata dobânzii calculată la nivelul dobânzii de creditare minimă a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară admisibilă plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul ;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie;
3. Hotărăşte,
a) Statul pârât trebuie să restituie reclamantului bunul în litigiu în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie ;
b) în absenţa unei astfel de retrocedări, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceeaşi perioadă de trei luni 50 000 (cincizeci de mii de euro) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi din cauze fiscale;
c) în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 800 EUR (opt sute de euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă care poate fi cu titlu de impozit pentru reclamanţi;
d) că sumele menţionate la punctele b) şi c) vor fi convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă, la data decontării;
e) de la expirarea termenului şi până la achitarea acestor sume, acestea vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu nivelul dobânzii marginale a Băncii Centrale Europene care se va aplica, în această perioadă, majorată cu trei procente
4.Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru restul.
Adoptat în limba franceză, şi notificată în scris, la data de 20 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulament.
