Curtea Europeană pentru Drepturile Omului ( secţia a doua), judecând într-un complet compus din :

J.P.Costa, preşedinte,

A.B.Baka

Gaudur Jörundsson

L.Loucaides

C.Bârsan

M.Ugrekhelidze

A.Mularoni, judecători

şi doamna S.Dolle, grefieră de secţie,

După ce au deliberat în camera de consiliu la 10 decembrie 2000 şi 10 decembrie 2002,

Pronunţă decizia de mai jos :

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr.33355/96) îndreptată împotriva României şi dintre care un cetăţean al acestui stat, domnul Călin Mircea Popescu Nasta („reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) la data de 30 iulie 1996, în virtutea vechiului articol 25 al Convenţiei de apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de doamna M.Macovei, avocat din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna C.Tarcea din ministerul justiţiei.

3. Reclamantul invocă în mod deosebit că refuzul Curţii Supreme de Justiţie, la 7 februarie 1996, de a recunoaşte instanţelor competenţa de a tranşa o acţiune în revendicare era contrară articolului 6 § 1 din Convenţie. Printre altele, reclamantul se plânge că această hotărâre a avut ca efect de a aduce atingere dreptului său de a se respecta bunurile sale, aşa cum recunoaşte articolul 1 din Protocolul nr.1.

4. Cererea a fost transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (articolul 5 § 2 din Protocolul nr.11).

5. Cererea a fost repartizată secţiei întâi a Curţii (articolul 52 § 1 din regulamentul Curţii). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

6. Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, Curtea ( prima secţie) a declarat că cererea este parţial admisibilă.

7. La 1  noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Cererea prezentă a fost repartizată secţiei a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1 ).

8. Atăt reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei ( articolul 59 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

1.CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

9. Reclamantul este născut în 1921 la Bucureşti.

10. În 1940, A.W., mătuşă a reclamantului, a cumpărat un teren în Bucureşti, pe care ea a construit în acelaşi an un imobil.

11. În 1950, statul a luat în posesie imobilul lui A.W., invocând decretul de naţionalizare nr.92/1950. Nici motivele nici baza legală a acestei privări de proprietate nu i-au fost niciodată notificate.

12. Printr-o scrisoare din ianuarie 1953, de la o întreprindere de stat însărcinată să administreze locuinţele, A.W. a fost informată că poate să reintre în posesia drepturilor sale asupra imobilul , deoarece imobilul a fost naţionalizat dintr-o eroare.

13. Printr-o decizie din 12 septembrie 1959 a Consiliului de Miniştri („Consiliul de Miniştri”) imobilul a fost din nou naţionalizat, în virtutea unui decret nepublicat venind din partea aceleiaşi autorităţi.

14. Conform informaţiilor furnizate de reclamant, casa este ocupată din 1973 de Muzeul Naţional de Artă.

1. Prima acţiune în revendicare

15. În 1993, ca şi legatar universal al lui A.W., reclamantul a revendicat printr-o acţiune civilă introdusă la judecătoria Bucureşti bunul sus-menţionat. Reclamantul a făcut cunoscut că imobilul nu a fost naţionalizat în virtutea decretului nr.92/1950, ci confiscat în 1959, ca urmare a unei decizii a Consiliului de Miniştri.

16. Prin judecarea la 3 noiembrie 1993, instanţa relevă că decretul nr.92/1950 nu putea produce efecte juridice privind bunul revendicat, căci acest decret era contrar Constituţiei din 1948, în vigoare la acea dată. În orice împrejurare, actul de naţionalizare era nul, căci el nu îndeplinea condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru o astfel de privare de proprietate. Instanţa a hotărât că statul ocupa în mod abuziv bunul în litigiu şi că proprietarul legal al acestui bun era reclamantul,şi a hotărât că dreptul reclamantului să fie înscris în registrul funciar.

17. Muzeul Naţional de Artă a introdus apel împotriva acestei hotărâri, arătând, printre altele, că statul a dobândit proprietatea prin efectul de uzucapiune. Prin decizia din 24 octombrie 1994, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul ca nefondat.A judecat că decretul nr. 92/1950 era contrar atât Constituţiei din 1948 cât şi Codului civil, şi în orice împrejurare, posesia bunurilor în litigiu a Muzeului Naţional de Artă nu îndeplinea condiţiile impuse pentru ca acesta din urmă să poată să se prevaleze de prescripţia achizitivă de 30 de ani.

18. Muzeul Naţional de Artă a formulat un recurs, care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 februarie 1995. Hotărârea din 3 noiembrie 1993 devine definitivă neputând fii atacată pe calea recursului ordinar.

19. Într-un discurs ţinut în iulie 1994 în oraşul Satu-Mare, Preşedintele României a cerut administraţiei să nu execute deciziile justiţiei în care instanţele au concluzionat nulitatea naţionalizărilor bunurilor imobiliare sub regimul comunist.

20. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie pe motiv că judecătorii şi-au depăşit competenţele lor prin examinarea legalităţii aplicării decretului nr. 92/1950.

21. Prin hotărârea din 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârea din 3 noiembrie 1993 şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare a reclamantului. Ea a constatat că statul şi-a însuşit bunul în discuţie în virtutea unui decret de naţionalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de jurisdicţii. În consecinţă, judecătoria Bucureşti nu ar fi putut să judece, constatând că reclamantul nu era adevăratul proprietar al bunului decât impietând asupra atribuţiilor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiţie a concluzionat că, oricum, noi legi ar trebui să prevadă reparaţii pentru bunurile pe care statul şi le-a însuţit în mod abuziv.

B. Evoluţii după hotărârea Curţii Supreme de Justiţie

22. La 20 martie 1996, reclamantul formulează o acţiune împotriva Muzeului Naţional de Artă, în scopul constatării nulităţii deciziei de naţionalizare a imobilului şi a listei anexe la decretul nr.92/1950.

23. Prin hotărârea din 29 noiembrie 1996, judecătoria a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.

24. Prin decizia din 11 iunie 1997, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul reclamantului, a casat hotărârea şi a retrimis cauza la judecătorie.

25. Analizând din nou fondul cauzei, a admis cererea reclamantului, la 5 februarie 1998, a constatat nulitatea deciziei de naţionalizare a imobilului şi a constatat că reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului.

26. Muzeul Naţional de Artă a făcut apel împotriva acestei hotărâri, care a fost respins ca nefondat prin decizia din 22 octombrie 1998 de Tribunalul Municipiului Bucureşti.

27. Recursul Muzeului Naţional de Artă a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti la 7 octombrie 1999, declarând ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, pe motiv că trebuie să ceară restituirea bunului pe calea unei acţiuni în revendicare şi nu pe calea unei acţiuni în constatare.

28. La o dată neprecizată, reclamantul a depus o cerere de restituire  la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr.112/1995 din Bucureşti. A informat grefa Curţii că nu a primit niciodată nici un răspuns la cererea sa.

II.DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

29. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. României, nr.28342/95,§§ 31-44, CEDH 1999-VII).

ÎN DREPT

1. ASUPRA EXCEPŢIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI PRIVIND APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE

30. Guvernul estimează că plângerea privind dreptul la o instanţă independentă şi imparţială este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile din Convenţie, în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie.

În particular, trebuie observat că acţiunea în faţa Curţii Supreme de Justiţie era o procedură extraordinară şi, din acel moment, articolul 6 § 1 din Convenţie, nu îşi mai găseşte aplicarea în speţă.

31. Curtea reaminteşte că pentru ca articolul 6 § 1, sub rubrica sa „civil” să fie aplicabil, trebuie să existe „o contestare” a unui „drept” la care ai dreptul , cel puţin  sub o formă ce poate fi pledată, recunoscută în dreptul intern. Trebuie să fie vorba de o contestaţie reală şi serioasă ; ea poate să privească, de asemenea, existenţa chiar a unui drept ca şi întinderea sa sau modalităţile sale de exercitare. Printre altele, rezolvarea procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în chestiune ( hotărârea Masson şi Van Zon c. Ţările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A nr.327-A,p.17, § 44 şi Acquaviva c. Franţei din 21 noiembrie 1995, seria A nr.333-A,p.14,  § 46).

Ori, în speţă, Curtea notează că acţiunea reclamantului are un obiect patrimonial şi se fondează pe o atingere invocată a drepturilor sale, ele însele patrimoniale, şi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra fondului litigiului.

32. Totuşi, se poate respinge această excepţie, articolul 6 din Convenţie putând fi aplicată în speţă.

II. PE FOND

1. Asupra încălcării invocate a articolului 6 § 1 din Convenţie privind accesul la o instanţă şi echitatea procedurii

33. Conform reclamantului, hotărârea din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie a încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie care dispune :

„ Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie ascultată în mod echitabil (…) de o inastanţă (…) care va decide (…) contestaţiile asupra dreptului său şi obligaţiile cu caracter civil(…)”

34. În memoriul său, reclamantul arată că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a tranşa o acţiune în revendicare este contrară cu dreptul la o instanţă, garantat de articolul 21 din Constituţia României şi articolul 3 din Codul civil român care reglementează refuzul dreptului de a avea acces la justiţie. Între altele, trebuie arătat că afirmaţia Curţii Supreme de Justiţie conform căreia reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu este în contradicţie cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, şi anume, absenţa competenţei jurisdicţiilor de a tranşa fondul litigiului.

35. În aceste prime observaţii în faţa Curţii, Guvernul admite că reclamantul s-a confruntat cu un refuz de acces la o inszanţă, dar estimează că acest refuz a fost temporar şi că, în orice fel, era justificat pentru asigurarea respectării normelor de procedură şi a principiului separării puterilor în stat.

În afara acestor observaţii complementare, Guvernul contestă teza conform căreia,sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, cauza prezentă este similară cu cauza Brumărescu mai sus citată. Estimează că în speţa de faţă, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea în revendicare a reclamantului pe motiv că instanţele şi-au depăşit competenţa lor analizând constituţionalitatea derceretului nr. 92/50 în raport cu Constituţia în vigoare la acea vreme. În acest caz, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să caseze judecata definitivă, căci hotărârea de la judecătorie era inacceptabilă din punct de vedere al dreptului român.

Trebuie admis că, chiar dacă cele două hotrărâri ale Curţii Supreme de Justiţie sunt parţial asemănătoare, consecinţele în ceea ce priveşte încălcarea Convenţiei nu sunt aceleaşi.

În sfârşit  Guvernul cere respingerea afirmaţiei reclamantului, conform căreia prezenta cauză este similară cu cea Brumărescu, mai sus citată, asupra acestui punct.

36. Reclamantul consideră că, sub unghiul art. 6 § 1 al Convenţiei, cauza prezentă este similară cu cea a lui Brumărescu, citată mai sus, şi cere Curţii să respingă raţionamentul Guvernului. El pune în evidenţă că dacă, pentru a analiza constituţionalitatea decretului nr. 92/50, Curtea Constituţională nu era competentă, din motivul incompetenţei sale ratione temporis (noua Constituţie a fost adoptată în 1991), tribunalele erau.

Reclamantul subliniază că raţionamentul Curţii Supreme de Justiţie de a primi recursul în anulare şi a casa judecata definitivă era acelaşi ca cel din cauza Brumărescu citată mai sus, adică refuzul de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a tranşa o acţiune în revendicare.

37. Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 7 februarie 1996 a încălcat art. 6 § 1 al Convenţiei.

38. Curtea aminteşte că în cauza Brumărescu citată mai sus (§§ 61-62), ea a conchis asupra încălcării art. 6 § 1 pe motiv că anularea hotărârii definitive este contrară principiului de securitate juridică. Ea a conchis de asemenea că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigiile privind revendicarea imobiliară încălca art. 6 § 1 al Convenţiei.

Curtea subliniază că, în cauza prezentă, motivaţia Curţii Supreme de Justiţie, adică refuzul de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina o acţiune în revendicare pe motiv că tribunalele nu ar fi  competente în aprecierea constituţionalităţii unei legi din 1950, are aceleaşi consecinţe în ceea ce priveşte accesul la tribunal ca şi cauza Brumărescu citată mai sus.

39. Curtea consideră deci prezenta cauză ca fiind similară cu Brumărescu citată mai sus în ceea ce priveşte acest punct.

Din acel moment, Curtea consideră că aplicând astfel dispoziţiile art. 330 al Codului de procedură civilă, ce reglementează recursul în anulare, aşa cum era redactat la epoca faptelor, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de principiul de securitate a rapoartelor juridice şi prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei.

40. Mai mult, excluderea de către Curtea Supremă de Justiţie a acţiunii în revendicare a reclamantului din competenţa tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat prin art. 6 § 1 al Convenţiei.

41. De unde, s-a produs încălcarea art. 6 § 1 în ceea ce priveşte aceste două puncte.

B. Privind încălcarea citată a articolului 6 & 1 al Convenţiei, despre imparţialitatea şi independenţa tribunalelor interne

42. Reclamantul se plânge că, în faţa Curţii Suprme de Justiţie, cauza sa nu a fost judecată de un tribunal „independent şi imparţial”.

El subliniază în primul rând că Preşedintele României declarase într-un discurs ţinut în oraşul Satu-Mare, în iulie 1994, că deciziile judiciare ordonând restituirea bunurilor naţionalizate din cauză de ilegalitate nu ar trebui executate şi că acest discurs a determinat o schimbare de atitudine a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, care au primit recursul în anulare. El adaugă că cei trei judecători care au judecat recursul în anulare votaseră în favoarea schimbării jurisprudenţei Curţii Supr eme de Justiţie.

În ceea ce priveşte autoritatea procurorului general, reclamantul face referinţă la cauza Vasilescu c. România (hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III), în care Curtea a decis că ministrul Justiţiei exercită un control asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general, şi că în consecinţă, acesta din urmă nu este independent faţă de executiv.

43. În ceea ce priveşte independenţa magistraţilor, Guvernul, invocând cauzele Piersack c. Belgia (hotărârea din 1 oct. 1982, seria A nr. 53) şi Cambell şi Fell c. Marea Britanie (hotărârea din 28 iunie 1984, seria A nr. 80), consideră că magistraţii trebuie să se bucure de un statut legal sau constituţional propriu, cu scopul de a-i înarma împotriva presiunilor exterioare şi că acest statut este apreciat în raport prin intermediul mai multor elemente: durata mandatului, inamovibilitatea şi imposibilitatea de revocare discreţionară.

Guvernul consideră că declaraţiile Preşedintelui trebuie considerate ca o luare de poziţie privind o problemă de actualitate la acea dată în România, şi că ele nu au nici o valoare de constrângere pentru judecătorii Curţii Supreme de Justiţie.

În ceea ce priveşte imparţialitatea, Guvernul afirmă că se poate distinge între imparţialitatea subiectivă şi obiectivă şi invocă hotărârea Piersack mai sus citată. Consideră că nici o legatură de cauzalitate între discursul Preşedintelui şi decizia Curţii Supreme nu poate fi reţinută. De altfel, motivul pentru care a anulat Curtea Supremă o judecată definitivă favorabilă reclamantului nu era incompetenţa tribunalelor de a judeca această acţiune în revendicare a unui imobil naţionalizat în 1950, ci imposibilitatea unui tribunal de a aprecia constituţionalitatea unei legi în raport cu o Constituţie care nu mai este în vigoare. Afirmă că discursul Preşedintelui nu făcea nici o referinţă la acest subiect şi, prin urmare, nici o lipsă de independenţă şi imparţialitate nu ar putea fi reţinută în speţă.

44. Curtea trebuie deci să afle dacă hotărârea din 7 februarie 1996 a fost dată de un tribunal care poate fi considerat „independent şi imparţial”, în sensul art. 6 & 1 al Convenţiei.

Curtea ia notă că declaraţiile Preşedintelui României, fără îndoială critice, cu privire la puterea judecătorească, se adresau în primul rând administraţiei însărcinate cu executarea deciziilor în justiţie şi nicidecum tribunalelor. Ori, nimic nu permite Curţii să conchidă că în speţă, declaraţiile sale ar fi influenţat judecătorii Curţii Supreme care au judecat cauza reclamantului.

În ceea ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de către Secţiile unite ale Curţii Supreme de Justiţie, Curtea aminteşte că „reuniunea camerelor sau secţiilor unei jurisdicţii are ca scop acela de a conferi o autoritate aparte celor mai importante decizii de principiu pe care această jurisdicţie este chemată să le pronunţe. Această autoritate specială – fiind vorba, ca în speţă, despre o curte supremă – este impusă secţiilor izolate ale acestei jurisdicţii, ca şi jurisdicţiilor inferioare, fără ca prin aceasta să aducă prejudiciu dreptului şi datoriei lor de a examina în deplină independenţă cazurile concrete ce le sunt prezentate” (v. cauza Pretto c. Italia, cererea nr. 7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi Rapoarte 16, p. 93).

Curtea aminteşte că criteriile de apreciere a independenţei unui tribunal sunt: independenţa cu privire la executiv ca parte, modul de desemnare, durata mandatului, garanţiile împotriva presiunilor, aparenţa de independenţă (v. hotărârea Kadubec c. Slovaciei, din 2 sept. 1998, Culegere 1998 – VI, § 56).

Curtea aminteşte că în termenii art. 6 & 1, imparţialitatea trebuie să fie apreciată în funcţie de un demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui anumit judecător într-o anumită ocazie, şi de asemenea, în funcţie de un demers obiectiv, ajungând să se asigure e faptul că existau suficiente garanţii pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă (v. între altele, Revoldini şi alţii c. Luxembourg (decizie), nr. 50595/99, 18 ianuarie 2001; Didier c. Franţa (decizie), nr. 58188/00 din 27 august 2002, şi hotărârea Gautrin şi alţii c. Franţa din 20 mai 1998, Culegere 1998-III, pp. 1030-1031, § 58).

În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului, după care procurorul general nu ar fi independent în raport cu executivul, Curtea subliniază: chiar dacă recursul în anulare a fost declanşat de către procurorul general, hotărârea Curţii Supreme a fost dată de către judecători.

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că cei trei judecători care au judecat cauza reclamantului votaseră înainte în favoarea schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, nu aduce prejudiciu independenţei şi imparţialităţii tribunalului, consacrate prin art. 6 § 1 al Convenţiei.

45. De unde, în privinţa acestui punct nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 al Convenţiei.

C. Privind încălcarea invocată a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei

46. Reclamantul se plânge că hotărârea din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect un prejudiciu adus dreptului la bunurile sale, aşa cum a fost recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1, astfel redactat:

„Orice persoană fizică sau morală are drept la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât în scopul utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc prejudiciu dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau a amenzilor.”

47. Reclamantul estimează că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, judecând că imobilul său aparţinea Statului şi anulând judecata definitivă din 3 noiembrie 1993, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.

48. Guvernul consideră că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie viza un scop legitim (respectarea normelor procedurale şi judecata uniformă a problemei caselor naţionalizate) şi că ingerinţa nu poate trece drept disproporţionată în raport cu jurisprudenţa organelor Convenţiei. În concluzie, Guvernul român roagă Curtea să declare că nu a avut loc nici o încălcare a art. 1.

49. Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului privind bunul în litigiu a fost stabilit prin judecata din 3 noiembrie 1993, devenită definitivă pe 8 februarie 1995, şi relevă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamantul a putut să se bucure de bunul său, în calitate de proprietar legitim, din 8 februarie 1995 (data hotărârii Curţii de Apel Bucureşti) până la 7 februarie 1996 (data hotărârii Curţii Supreme de Justiţie).

Reclamantul poseda deci un bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 (v. hotărârea Brumărescu citată mai sus, § 70).

50. Curtea relevă apoi că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a anulat judecata definitivă din 3 noiembrie 1993 şi a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin analogă celei reclamantului din cauza Brumărescu citată mai sus.

Curtea consideră deci că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 1996 a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul primei fraze al primului paragraf din art. 1 al Protocolului nr. 1, deci a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamnatului (v. Brumărescu citat mai sus, §§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situaţia astfel creată. Printre altele, ea relevă că reclamantul este privat de propritatea bunului de mai bine de şase ani, fără a fi primit o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a acestuia, şi că eforturile depuse de el pentru a-şi prelua proprietatea au rămas vane până la acea zi.

51. În aceste condiţii, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul echilibru între exigenţele de interes general al comunităţii şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamantul a suportat şi continuă să suporte o cheltuială specială şi exorbitantă.

52. Din acel moment, Curtea ajunge la concluzia că s-a produs încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.

D. Privind aplicarea art. 41 al Convenţiei

53. În termenii art. 41 al Convenţiei:

„Dacă Curtea declară că s-a produs încălcarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

1. Daune materiale

54. Cu titlu principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu. El trebuie să primească, în cazul nerestituirii, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, adică, după raportul de expertiză supus Curţii, 1.405.795 dolari americani, adică 1.438.154 de euro.

55. Guvernul nu este de acord cu concluziile expertizei furnizate de către reclamant şi consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 868.500 de dolari, fie 888.491 de euro reprezentând, după raportul de expertiză pe care l-a înfăţişat Curţii, valoarea de piaţă a imobilului.

56. Curtea estimează că, în circumstanţele speţei, restituirea bunului în litigiu, aşa cum a fost ordonată prin hotărâre definitivă a tribunalului de primă instanţă din Bucureşti din 3 noiembrie 1993, ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar găsi dacă exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 ar fi fost luate în consideraţie.

57. Pentru că Statul pârât nu a procedat la o astfel de restituire într-un termen de trei luni, numărabil din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să verse reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.

58. În ceea ce priveşte determinarea sumei acestei indemnizaţii, Curtea relevă importanta diferenţă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experţii desemnaţi de către părţile la litigiu.

59. Ţinând cont de informaţiile de care dispune privind preţurile pe piaţa imobiliară din Bucureşti, Curtea estimează valoarea de vânzare actuală a bunului la 900.000 de euro.

60. Reclamantul cere de asemenea 6.000 de dolari SUA, adică 5.992 de euro pentru fiecare lună, începând cu data de 7 februarie 1996 până la data hotărârii Curţii, cu titlul de privare de folosinţă. În ultimile sale observaţii înfăţişate Curţii, reclamantul invocă jurisprudenţa creată de cauza Surpăceanu c. România (nr. 32260/96, hotărârea din 21 mai 2002) în care Curtea ar fi acordat o indemnizaţie pentru privare de folosinţă suferită de către reclamanţi.

61. Guvernul cere Curţii să respingă această pretenţie, căci reclamantul nu a dovedit că ar fi închiriat imobilul şi consideră că în orice caz această sumă este exagerată. În sfârşit, el consideră că raportul de expertiză furnizat de către reclamant nu conţine decât o vagă referinţă la anunţurile publicitare şi la agenţiile imobiliare.

62. În ceea ce priveşte această plângere, Curtea aminteşte că, în cauza Surpăceanu citată mai sus (§§ 54-56), Curtea a decis să acorde egal reclamanţilor, care şi-au văzut restituit imobilul, o sumă pentru privarea de proprietate suferită şi nu pentru privarea de folosinţă pe care o suferiseră. Într-o altă cauză, Anghelescu c. România (nr. 29411/95, hotărârea din 9 aprilie 2002, §§ 75-77), reclamantul a reclamat o sumă de bani pe motiv de privare de folosinţă, şi Curtea a decis să îi acorde, pentru echitate, o sumă pentru privarea de proprietate suferită.

În speţă, plângerea principală a reclamantului era restituireea bunului şi, în caz de nerestituire, acordarea unei sume corespunzătoare cu valoarea bunului. Din observaţiile sale privind art. 41, reclamantul cere de asemenea o sumă pentru privarea de folosinţă.

Curtea notează că ea nu ar putea acorda nici o sumă sub acest titlu, ţinându-se cont de faptul că ea a ordonat, ca reparaţie la art. 41 al Convenţiei, restituirea bunului. În schimb, Curtea ar putea ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamant cu ocazia reparării prejudiciului moral.

1. Daune morale

63. Relcamantul solicită de asemenea 300.000 de dolari SUA, fie  323.273 euro, pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinţei „grave, insuportabile şi incomensurabile” pe care Curtea Supremă de Justiţie l-ar fi făcut să îl suporte pe 7 februarie 1996, privându-l de bunul său o a doua oară, după ce reuşise, în 1993, să pună capat încălcării dreptului său de către autorităţile comuniste. În observaţiile sale complementare, reclamantul a majorat suma datorată cu titlu de prejudiciu moral cu încă 16.000 de euro.

64. Guvernul s-a ridicat împotriva acestei pretenţii, estimând că nici un prejudiciu moral nu poate fi reţinut. El consideră că suferinţele psihice ale reclamantului nu au fost dovedite, şi nici legătura de cauzalitate dintre aceste suferinţe şi încălcările constate.

În ceea ce priveşte durata suferinţelor morale, guvernul subliniază că reclamantul nu era proprietarul imobilului în momentul naţionalizării şi că nu poate pretinde neîntrerupt a fi victima unei încălcări a Convenţiei pe timp de douăzeci şi cinci de ani.

65. Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la ingerinţe grave în drepturile reclamantului cu privire la bunul său, în dreptul său la un tribunal şi la un proces echitabil, pentru care suma de 15.000 de euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

1. Cheltuieli

66. Reclamantul solicită rambursarea a 10.425 dolari SUA, fie 10.310 euro, care vor fi repartizaţi după cum urmează:

a)       6.900 dolari SUA, fie 6.824 euro, pentru cheltuielile efectuate pentru procedurile interne legate de eforturile sale de a se vedea reinstaurat în dreptul său de proprietate între 1993 şi 1995 (onorarii de avocat şi diverse cheltuieli);

b)       3.525 dolari SUA, fie 3.486 euro, cu titlu de onorarii pentru activitatea desfăşurată de avocatul său în procedura înaintată Curţii, pe fondul problemei satisfacerii echitabile şi a cheltuielilor ocazionate de expertiza de evaluare a imobilului.

67. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, la prezentarea pieselor justificative.

68. Curtea observă că reclamantul a produs justificative ale unei sume de 538 euro (expertiza de evaluare a imobilului) şi 985 euro (onorarii de avocat).

Curtea decide acordarea a 1.523 de euro cu acest titlu.

1. Interese moratorii

69. Curtea judecă potrivit să bazeze dobânda intereselor moratorii pe dobânda obţinută pe împrumutul marginal la Banca centrală europeană majorată cu 3%.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1)       Respinge excepţia de ratione materiae a Guvernului şi spune că articolul 6 al Convenţiei este aplicabil în speţă;

2)       Spune că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei prin absenţa unui proces echitabil;

3)       Spune că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei pe motivul încălcării dreptului de acces la un tribunal;

4)       Spune că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei, prin invocata lipsă de independenţă şi imparţialitate a tribunalelor interne;

5)       Spune că a avut loc încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. al Convenţiei;

6)       Spune că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului, în cele trei luni din ziua în care hotărârea va fi definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, imobilul din litigiu şi terenul pe care se află;

7)       Spune că în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în aceleaşi trei luni, 900.000 euro, ca daune materiale, de convertit în moneda naţională a Statului pârât la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei;

8)       Spune că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în cele trei luni din ziua în care hotărârea va fi definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, sumele următoare de convertit în moneda naţională a Statului pârât la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei:

9)       15.000 euro pentru daune morale;

10)   1.523 euro pentru cheltuieli.

11)   Spune că din momentul expirării termenelor mai sus menţionate şi până la versământ, sumele indicate sub (7) şi (8) i) şi ii) vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală dobănzii pe un împrumut marginal la Banca centrală europeană aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3%.

12)   Respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.

Redactat în franceză, apoi comunicat în scris pe 7 ianuarie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.