În cauza Reiz contra României,

Curtea Europeană pentru Drepturilor Omului (secţia a treia), în şedinţa din 28 septembrie 2006 în componenţa:

Domnul B.M. Zupančič, preşedinte

J. Hedigan,

C. Bîrsan,

V. Zagrebelsky,

E. Myjer,

David Thόr Björgvinsson,

Doamna I. Ziemele, judecători

şi V. Berger, grefier de secţie.

După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 7 septembrie 2006, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află cererea nr. 37292/2002, introdusă împotriva României prin care doi cetăţeni români care au şi naţionalitate germană, domnul Iosif Reiz şi doamna Elena Reiz („reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 28 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul I. Blaga care locuieşte la Satu Mare, în România. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul B. Aurescu, apoi de doamna R. Rizoiu şi de doamna B. Ramaşcanu care i-a înlocuit în funcţii.

3.La 5 ianuarie 2004, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice plângerea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.

În temeiul art. 44 alin. 1 a) din Regulamentul Curţii, a comunicat şi o copie a plângerii guvernului german care nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere despre decizie.

4. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor ( art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a III-a astfel reorganizate ( art. 52 alin. 1).

ÎN FAPT

5.Reclamanţii (soţ şi soţie) s-au născut în 1929 şi respectiv în 1932 şi au domiciliul în Düsseldorf.

6.Printr-o decizie din 15 noiembrie 2000, Curtea de Apel din Oradea constata că reclamanţii erau proprietarii imobilului situat pe strada Turturelelor, nr. 22 în Satu Mare. Curtea mai constata şi nulitatea contractului de vânzare încheiat de stat, care deţinuse imobilul cu locatari. Apoi, bazându-se pe o expertiză tehnică care estimase că locatarii dublaseră valoarea imobilului în urma unor lucrări de îmbunătăţire evaluate la 157 370 000 lei (ROL) cu titlul de investiţii Curtea i-a condamnat pe reclamanţi să plătească locatarilor suma de 157 370 000 ROL cu titlul de investiţii şi a ordonat evacuarea locatarilor începând cu data de când reclamanţii le-ar fi plătit despăgubirea şi le-ar fi oferit o altă locuinţă.

7.Printr-o hotărâre provizorie din 23 august 2001, judecătoria din Satu Mare a admis cererea locatarilor, formulată prin intermediul unui executor judecătoresc şi a ordonat executarea forţată a deciziei din 15 noiembrie 2000. Apelul făcut de domnul Blaga în numele reclamanţilor a fost respins printr-o decizie din 16 octombrie 2001, tribunalul judeţean Satu Mare constatând că mandatarul nu era împuternicit de reclamanţi pentru a exercita această cale de recurs. Această decizie a devenit definitivă; reclamanţii nu au mai facut recurs.

8.Totodată, executorul judecătoresc a continuat demersurile în vederea executării forţate a deciziei din 15 noiembrie 2000. Astfel, acesta i-a somat pe reclamanţi să plătească 260 099 253 ROL reprezentând suma prevăzută în decizia sus-citată reactualizată, informându-i că în cazul în care refuză să plătească, imobilul va fi vândut la licitaţie.

9.Pentru că reclamanţii nu au plătit, la 27 septembrie 2001, executorul judecătoresc a publicat un anunţ cu vânzarea la licitaţie a imobilului, pornind de la suma de 385 000 000 ROL stabilită printr-o expertiză tehnică, sumă pentru care imobilul a fost vândut la 29 octombrie 2001.

10.La 14 noiembrie 2001, în prezenţa locatarilor şi a reclamanţilor, executorul judecătoresc a distribuit preţul imobilului între părţi şi a întocmit un proces verbal. Reclamanţii au luat suma de 119 699 747 ROL.

ÎN DREPT

I.      Despre încălcarea stabilită de art. 6 alin. 1 din Convenţie

11. Reclamanţii invocă imposibilitatea de a exercita decizia din 15 noiembrie 2000 care le-a încălcat dreptul de acces la tribunal, garantat de articolul 6 alin. 1 din Convenţie, care este astfel redactat: „ Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (…) de o instanţă (…) care va decide (…) contestaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (…)”

1. Despre admisibilitate

12. Curtea a constatat că plângerea nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă faptul că, pe de alta parte aceasta nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci este convenabil de a o declara admisibilă.

1. Despre fond

13. Guvernul reaminteşte că în speţă debitorul obligaţiei era un particular şi că iniţiativa executării aparţinea creditorului, Statul nefiind obligat să execute decizia ex officio din 15 noiembrie 2000. Potrivit Guvernului, numita decizie a fost executată, ţinându-se  cont de procesul verbal din 14 noiembrie 2000.

14. Reclamanţii se opun acestei teze. Atât înainte cât şi după comunicarea cererii, au arătat faptul că imobilul fusese vândut de locatari împotriva voinţei lor.

15.Curtea reaminteşte că executarea unei judecăţi sau a unei decizii, indiferent de jurisdicţia din care face parte, trebuie să fie considerată ca parte integrantă din „ proces ”, aşa cum este stipulat în articolul 6 din Convenţie. Dreptul de acces la un tribunal ar fi iluzorie dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă şi obligatorie rămâne inoperantă în detrimentul unei părţi (Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, alin. 63, CEDH 1999-V).

16. Totuşi, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare judecată cu caracter civil, oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, alin. 39, 27 mai 2003). Când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei decizii judecătoreşti şi omit să facă acest lucru, această inerţie angajează responsabilitatea statului în baza art. 6, alin. 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, decizie din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag. 55, alin. 44).

17. În prezenta cauză, decizia definitivă a ordonat reclamanţilor să ramburseze investiţiile locatarilor, restituirea imobilului fiind subordonată acestei sume plătite. Curtea constată că în lipsa plăţii de către reclamanţi, locatarii au început executarea forţată a deciziei.

18.Este adevărat că de la vânzarea imobilului, la data de 29 octombrie 2001, reclamanţilor le este imposibil să reintre în posesia acestuia. Totuşi, această vânzare a fost făcută de executorul judecătoresc cu acordul instanţelor, în cadrul executării forţate a deciziei din 15 noiembrie 2000, şi nu prezintă nici o problemă arbitrară sau de corupţie, ţinând cont mai ales de refuzul reclamanţilor de a-şi executa obligaţiile rezultate din aşa zisa decizie. Astfel, ei au perceput diferenţa dintre preţul de vânzare şi datoria lor faţă de locatari.

19.Drept urmare, Curtea ajunge la concluzia că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată.

20.Curtea dezaprobă faptul că reclamanţii nu au informat-o de adevărata natură a vânzării imobilului de cumpărărtori, de care a luat cunoştinţă prin observaţiile Guvernului.

21.Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a trage concluzia că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţia de a asigura reclamanţilor un acces efectiv la tribunal, aşa cum arată art. 6, alin. 1.

Astfel, Curtea ajunge la concluzia că nu a existat o încălcare a art. 6, alin. 1 în speţă.

II.     Despre încălcarea invocată în articolul 1 din Protocolului nr. 1

22.Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului de proprietate în vederea neexecutării deciziei din 15 noiembrie 2000 şi a datoriilor exorbitante de care au fost răspunzători prin numita decizie. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel redactat:

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utiliate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl are fiecare stat de a pune în vigoare legile pe le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor, alte contribuţii sau amende.”

23.Guvernul consideră că nu este vorba în speţă de un amestec al autorităţilor statului, în măsura în care reclamanţii nu mai sunt proprietarii imobilului din motiv de neexecutare a propriilor obligaţii aşa cum reies din decizia sus-citată. Ei trag concluzia că reclamanţii au pierdut calitatea de victime.

24.Reclamanţii contestă poziţia Guvernului şi reamintesc că din cauza intrigilor statului care a vândut imobilul lor şi i-a condamnat la plata unor despăgubiri exorbitante, ei nu mai pot să intre în posesia imobilului.

25.Curtea consideră că problema de a şti dacă reclamanţii încă deţin calitatea de victime este strâns legată de fondul acestei plângeri, plângere care este de altfel legată de fondul examinat mai sus şi deci trebuie să fie declarată admisibilă.

26.Despre fondul plângerii, Curtea reaminteşte faptul că a constatat că decizia din 15 noiembrie 2000 a fost executată, reclamanţii primind o sumă reprezentând diferenţa dintre preţul imobilului şi despăgubirile la care fuseseră condamnaţi. Curtea mai reaminteşte că a constatat că vânzarea imobilului care aparţinea reclamanţilor a fost făcută cu acordul instanţelor şi fără nici un indiciu arbitrar sau de inechitate. Curtea constată că este vorba în speţă de un litigiu de patrimoniu între persoanele particulare, care nu antrenează în principiu responsabilitatea statului. În consecinţă, Curtea  estimează că există în speţă imposibilitatea obiectivă pentru reclamanţi să intre în posesia imobilului care nu este deloc imputabil Statului.

27.Referitor la caracterul pe nedrept exorbitant al despăgubirii pe care reclamanţii trebuiau să o plătească cumpărătorilor, Curtea notează că suma în cauză a fost stabilită de instanţele interne bazându-se pe expertiza tehnică a imobilului; Curtea reaminteşte că admisibilitatea şi aprecierea probelor reies în principal din dreptul intern şi din jurisdicţiile naţionale.

28.În orice caz, pentru motive similare celor expuse privind plângerea din articolul 6 alin. 1 din Convenţie, Curtea consideră, având în vedere cele de mai inainte, că nu poate să decidă că există o atingere adusă de stat drepturilor reclamanţilor garantate de articolul 1 mai sus citat.

29.Curtea decide că articolul 1 din Protocolul nr.1 nu a fost încălcat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. Declară cererea admisibilă,
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat articolul 6, alin. 1 din Convenţie,
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr.1.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 28 septembrie 2006, în aplicarea articolului 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.