În cauza Stere ş.a.  c. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), cu o comisie compusă din :

Dnii B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
L. Caflisch,
C. Bîrsan,
Dnele A. Gyulumyan,
R. Jaeger,
M. E. Myjer, judecători,
et de M. V. Berger, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 2 februarie 2006,

Emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURĂ

1.  La originea cauzei se găseşte o cerere (nr. 25632/02) formulată împotriva României şi prin care trei cetăţeni ai acestui Stat, dnii  Mihail Stere, Romeo Stoica şi Emil Marin Enache (“reclamanţii”), au sesizat Curtea pe 21 iunie 2002 pe baza art. 34 al Convenţiei CEDO (“Convenţia”).

2.  Reclamanţii, care au fost admişi în beneficiul asistenţei legale, au fost reprezentaţi de Dna Adnana Călugăr, avocat din Alba Iulia. Guvernul roman (“le Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, R. Rizoiu, apoi prin B. Rămăşcanu, de la Ministerul de Afaceri externe.

3.  Pe 14 decembrie 2004, Curtea (secţia a treia) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 § 3, a decis să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

4.  Reclamanţii sunt născuţi în 1960, 1956 şi 1948, şi domiciliază la Alba Iulia.

5.  În cadrul restructurării armatei, începute la 1995, mai multe măsuri legislative au fost adoptate pentru încurajarea militarilor de carieră să-şi treacă în rezervă, şi, drept urmare, să iasă la pensie anticipat.

6.  În afară de pensie, art. 7 al OG nr. 7 din 26 ianuarie 1998 (“ordonanţa nr. 7/1998”) acorda celor interesaţi o “alocaţie compensatorie” scutită de impozit şi calculată pe baza soldei lunare brute. Art. 31 § 1 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (“Legea nr. 138/1999”) le dădea de asemenea dreptul la o “alocaţie de ajutor” scutită de impozit şi calculată de asemenea pe baza soldei lunare brute. Modul de calculare a acestor alocaţii a fost modificat de OUG nr. 136 din 14 septembrie 2000 (“ordonanţa nr. 136/2000), care stabileşte ca bază de calcul suma soldei lunare nete.

7.  La cererea lor, reclamanţii au fost trecuţi în rezervă şi au fost trecuţi la pensie anticipată (pe 31 martie 2000 pentru primul şi al treilea, şi pe 31 mai 2000 pentru al doilea) ; deci li s-a acordat dreptul la pensie şi la alocaţiile susmenţionate. Ori, în momentul versământului acestor sume, Ministerul Apărării a dedus suma de impozit pe venit, calculat după dispoziţiile ordonanţei  nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit (“ordonanţa nr. 73/1999”), privând astfel primul reclamant de 85 804 572 lei (ROL), pe al doilea  de 77 945 656 ROL şi pe al treilea de 59 605 499 ROL.

8.  Printr-o acţiune împotriva Ministerului Apărării, reclamanţii au cerut  rambursarea acestor sume, pe care ei le considerau reţinute abuziv de vreme ce ordonanţa nr. 7/1998 şi legea nr. 138/1999 scuteau aceste alocaţii de impozit. Ministerul a contestat această cerere argumentând că impozitarea în chestiune era comformă ordonanţei nr. 73/1999.

9.  Printr-o decizie din 11 ianuarie 2001, judecătoria din Alba Iulia a acceptat acţiunea reclamanţilor şi a condamnat ministerul la rambursarea sumelor reţinute cu titlu de impozit. S-a estimat că la data ieşirii lor la pensie, cu mult înainte de intrarea în vigoare a OU nr. 136/2000, reclamanţii câştigaseră dreptul să perceapă alocaţii scutite de impozit şi calculate pe baza soldei lor lunare brute. Mai mult, s-a subliniat că art. 5 al ordonanţei nr. 73/1999 preciza că alocaţiile de ajutor erau de asemenea scutite de impozit.

10.  Ministerul Apărării a formulat recurs, susţinând că scutirea de impozit se referea la alocaţia compensatorie, prevăzută de art. 7 al ordonanţei  nr. 7/1998, a fost expres abrogată de art. 86 al ordonanţei nr. 73/1999, care de asemenea a suprimat, implicit, scutirea referitoare la alocaţia de ajutor prevăzută de art. 31 § 1 din legea nr. 138/1999.

11.  Printr-o decizie definitivă din 27 martie 2001, tribunalul judeţean Alba confirmă temeinicia judecăţii primei instanţe, expunând motivele după cum urmează:

“Presupunând, chiar fără motiv, că prevederile art. 7 al ordonanţei nr. 7/1998 au fost abrogate, cele din art. 31 § 1 al legii nr. 138/1999 – care prevedea de asemenea scutirea de impozit şi calcularea [alocaţiei] pe baza soldei lunare brute – ele subzistă ca fundament juridic.  Ministerul susţine că acest din urmă articol a fost implicit abrogat, dar acest punct de vedere nu este justificat, căci ordonanţa nr. 73/1999 este posterioară legii nr. 138/1999 şi dacă legislatorul ar fi vrut să abroge articolul în chestiune, nimic nu l-ar fi împiedicat să o precizeze explicit, aşa cum a pentru alte acte legislative menţionate la art. 86 al ordonanţei nr. 73/1999. (…) În orice caz, o ordonanţă de guvern, act normativ inferior legii, nu poate abroga o lege.

În plus, ministerul susţine greşit că ordonanţa nr. 73/1999 reprezintă o lex specialis în raport cu ordonanţa nr. 7/1998 şi cu legea nr. 138/1999. În fapt, ordonanţa nr. 73/1999 constituie reglementarea-cadru privind impozitarea şi, în raport cu cele două acte susmenţionate, care stabilesc dreptul în materia impozitării pentru o categorie specială de funcţionari, constituie dreptul comun de la care derogă dispoziţiile speciale ale acestor două acte.

De altfel, art. 6 al ordonanţei nr. 73/1999 indică faptul că alocaţiile de ajutor şi cele compensatorii de tipul celor care fac obiectul litigiului sunt scutite de impozit pe venit, ceea ce arată că intenţia legislatorului nu era aceea de a le face impozabile.

Dispoziţiile ordonanţei nr. 136/2000 precizând că alocaţia este calculată în funcţie de solda netă nu se aplică în cazul reclamanţilor, care au ieşit la pensie înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei în chestiune, care nu poate produce efecte retroactive (…) Eventuala discriminare [între, pe de o parte, militarii care au ieşit la pensie înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei nr. 136/2000 şi ale căror alocaţii au fost calculate în funcţie de solda lor netă, şi, pe de altă parte, cei  au ieşit la pensie înainte de această dată şi li s-au repartizat alocaţii bazate pe solda lor] este o problemă care nu este lăsată puterii discreţionare a angajatorului sau a jurisdicţiilor, ci ţine de legislator, care trebuia, pe parcursul procesului legislativ, să ţină cont de aceasta, pentru a găsi soluţia adecvată, prin intermediul unei reglementări precise şi specifice. Deci, nici angajatorul, nici instanţa nu se puteau substitui legislatorului uniformizând dispoziţii diferite care au intrat în vigoare la date diferite ci privesc situaţii similare, născute totuşi, modificate şi stinse sub imperiul unor legi diferite.”

12.  Tribunalul a estimat de asemenea că cele dpuă alocaţii litigioase nu puteau fi calificate drept  “salariu” sau drept “venit asimilat cu salariul”, în sensul articolelor 22 şi 23 din ordonanţa nr. 73/1999, cu atât mai mult cu cât ele nu figurau printre veniturile impozabile menţionate la art. 4 al acestei ordonanţe.

În sfârşit, tribunalul a folosit practica tribunalelor în litigii similare, practică ce era favorabilă cererilor foştilor militari.

13.  Decizia din 11 ianuarie 2001 trecând la categoria de lucru judecat şi îmbrăcând formula executorie, reclamanţii au încasat, la o dată neprecizată, sumele ce au făcut obiectul litigiului.

14.  Pe 11 septembrie 2001, procurorul general al României a formulat recurs în anulare la CSJ împotriva deciziei  judecătoriei Alba Iulia din 11 ianuarie 2001 şi a deciziei tribunalului judeţean Alba din 27 martie 2001.

15.  El estima că prin interpretarea legislaţiei interne, cele două tribunale au comis grave erori de drept, ce au condus la o greşită rezolvare a litigiului. El  argumentat că art. 86 al ordonanţei nr. 73/1999 abrogase dispoziţiile articolelor 7 al ordonanţei nr. 7/1998 şi 31 din legea nr. 138/1999, şi a adăugat că, în virtutea articolelor 4 şi 23 ale ordonanţei nr. 73/1999 alocaţiile şi alte drepturi  de care militarii beneficiaseră erau asimilate salariilor şi erau din acel moment supuse impozitării prevăzute de această ordonanţă.

16.  Reclamanţii au cerut respingerea recursului în anulare, contestând argumentarea procurorului general privind abrogarea articolelor susmenţionate şi asimilarea alocaţiilor la salarii.  Ei  au argumentat că în orice caz şi presupunând că alocaţiile ar putea fi asimilate cu salariile, ele nu ar fi putut fi supuse la impozitare, art. 6 f) al ordonanţei nr. 73/1999 scutind de impozit alocaţiile calculate pe baza soldei lunare nete. Ori, după art. 24 § 2 al acestei ordonanţe, venitul net nu era venitul brut după deducerea impozitelor, ci veniul brut mai păuţin cotizaţiile sociale. De aceea, ei estimau că în mod greşit Ministerul Apărării le-a supus alocaţiile la impozit.

17.  Printr-o hotărâre din 30 ianuarie 2002, CSJ a primit recursul în anulare, a casat deciziile criticate şi a ordonat rambursarea sumelor pe care Ministerul Apărării le vărsase reclamanţilor în virtutea acestor decizii. Pasajul pertinent din hotărâre este astfel redactat:

“Deşi art. 31 din legea nr. 138/1999 prevede că în momentul trecerii în rezervă militarii beneficiază de o alocare de ajutor scutită de impozit şi calculată  pe baza soldei lor lunare brute, acest text trebuie citit în lumina prevederilor art.  5 al OG nr. 73/1999 şi al hotărârii de guvern [nr. 1066 din 29 ddecembrie 1999 – “nr. 1066/1999”]  care, scutit de impozite veniturile provenite din alocaţii de ajutor, precizează ce venituri fac parte din această categorie, excluzându-le pe cele cu caracter salarial.

Ori, ţinându-se cont de faptul că legea nr. 138/1999 se referă tocmai la salarii şi drepturi legate de satutul de salariat al Ministerului Apărării, este evident că acordarea unei  alocaţii de ajutor pe baza art. 31 al legii citate decurge din statutul de salariat şi că o astfel de alocaţie este deci supusă impozitării, conform ordonanţei  nr. 73/1999.

Această concluzie este confirmată de hotărârea de guvern nr. 1066/1999 care, făcând referinţă la art. 5 al ordonanţei nr. 73/1999, precizează care sunt veniturile neimpozabile, printre care alocaţiile de ajutor. Reiese din enumeraţia făcută de acest text că alocaţiile de ajutor vizate de ordonanţa  nr. 73/1999 sunt numai cele care au un caracter special, ca de exemplu alocaţiile de ajutor pentru soţii, alocaţiile sociale, ajutorul de urgenţă cordat de guvern sau de primari în caz de necesitate, alocaţiile pentru funeralii etc.

Textul susmenţionat nu face nici o referinţă la alocaţiile de ajutor acordate militarilor la trecerea lor în rezervă şi calculate pe baza soldei lor mensuale brute.

Deci, aceste alocaţii având un caracter salarial şi fiind calculate pe baza soldei lunare brute, ele sunt supuse impozitării, ca orice venit brut.

În plus, art. 86 al ordonanţei nr. 73/1999 prevede expres că orice dispoziţie contrară acestei ordonanţe este abrogată, ceea ce confirmă încă o dată intenţia legislatorului de a supune aceste venituri la impozitare.

În ceea ce priveşte alocaţiile compensatorii acordate reclamanţilor pe baza art. 7 al ordonanţei nr. 7/1998, scutite de impozit şi calculate de asemenea în funcţie de solda lunară brută, trebuie relevat faptul că art. 86 al ordonanţei nr. 73/1999 abrogă expres dispoziţiile susmenţionate privind scutirea de impozit pe aceste venituri. Deci, reclamanţii sunt de asemenea datori cu impozitul pe aceste venituri.

În plus, trebuie subliniat că art. 6 f) al ordonanţei nr. 73/1999 nu scuteşte de impozit pe venit decât alocaţiile compensatorii şi de ajutor calculate pe baza soldei lunare nete. Ori alocaţiile compensatorii şi de ajutor acordate reclamanţilor au fost calculate în funcţie de solda lor lunară brută; rezultă aşadar că aceste venituri erau impozabile.”

18.  Autorităţiile neintroducând nici o cerere de executare forţată a hotărârii CSJ, reclamanţii nu au rambursat, până la această zi, sumele litigioase.

II.  DREPTUL INTERN PERTINENT

A.  Codul de procedură civilă

19.  Art. 330 al codului de procedură civilă dispunea:

“Procurorul general poate, fie din oficiu fie la cererea ministrului justiţiei, să declare în faţa CSJ recurs în anulare împotriva unei decizii definitive şi irevocabile, pentru următoarele motive:

1. când tribunalele şi-au depăşit competenţele,

2. când decizia care este obiectul recursului în anulare a încălcat grav legea, conducând la o soluţie greşită pe fondul cauzei sau atunci când decizia aceasta este manifest nefondată.”

Acest articol a for abrogat de nr. 58 du 25 juin 2003.

B.  OG nr. 7 din 26 ianuarie 1998 privind anumite măsuri de protecţie socială în favoarea militarilor şi funcţionarilor civili în perioada de restructurare a armatei

20.  Dispoziţiile pertinente se citesc astfel:

Articolul 6

“În perioada de restructurare a armatei, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii pot cere trecerea în rezervă, cu drept de pensie, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege, astfel:

a) cu drept la pensie militară de serviciu cu vechime integrală, personalul militar care are o vechime în serviciu de minimum 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile;

b) cu drept la pensie militară de serviciu cu vechime incompletă, personalul militar care are o vechime în serviciu de minimum 20 de ani, din care cel puţin 10 ani în serviciul militar”

Articolul 7

“Cadrele militare trecute în rezervă cu drept de pensie în condiţiile art. 6 beneficiază, pentru activitatea depusă în armată, de ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare cu privire la salarizarea personalului armatei. În plus, pentru fiecare an rezultat ca diferenţă între vârsta de 55 de ani şi vârsta pe care o au la data trecerii în rezervă se acordă o plată compensatorie neimpozabilă, egală cu două solde lunare brute din ultima lună de activitate.”

Articolul 8

“Cadrele militare cu o vechime în serviciu mai mică de 20 de ani pot trece în rezervă, la cerere, sau pot fi trecute în rezervă de către Ministerul Apărării Naţionale ca urmare a nevoilor de reducere şi de restructurare a armatei, beneficiind de o plată compensatorie neimpozabilă, corespunzătoare vechimii în serviciu, şi de ultima lor soldă brută.”

C.  Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 privind remuneraţia şi alte drepturi ale militarilor şi funcţionarilor civili din armată

21.  Art. 31 din legea nr. 138 dispune :

“La trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept la pensie, cadrele militare, pentru activitatea depusă (…), beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu vechimea lor (…) şi cu ultima lor soldă lunară brută (…)

Cadrele militare în activitate trecute în rezervă, cu drept de pensie de serviciu, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de reglementaările în vigoare, mai beneficiază, pentru fiecare an rămas până la limita de vârstă, de un ajutor egal cu două solde lunare brute neimpozabile.

Prevederile alin. (2) nu se aplică cadrelor care beneficiază de plăţile compensatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998.”

D. Ordonanţa Guvernului nr.73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit ( intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000 )

22. Dispoziţiile pertinente se citesc astfel :

Articolul 4

„Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt cele care rezultă din venituri din activităţi independente, venituri din salarii, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi ca şi alte venituri”

Articolul 5

„ Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează, potrivit prezentei ordonanţe, următoarele :

a)       ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la terţe persoane (…)”

Articolul 6 f)

„Sunt venituri scutite de impozit pe venit, potrivit prezentei ordonanţe, următoarele : (…)sumele reprezentând plăţile compensatorii calculate pe baza soldelor lunare nete  acordate cadrelor militare trecute în rezervă a urmare a nevoilor de reducere şi de restructurare, precum şi ajutoarele stabilite în raport cu solda lunară netă, acordate acestora la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu drept de pensie sau pentru cele care nu îndeplinesc condiţiile de pensie (…)”

Articolul 22

„Sunt considerate venituri din salarii, denumite în continuare salarii, toate veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă (…)”

Articolul 23 b)

„Sunt asimilate  salariilor în vederea impunerii : drepturile de soldă lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri şi alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii”

Articolul 24 § 2

„Venitul net din salarii se determină prin deducerea din venitul brut, determinat potrivit prevederilor alin.(1), a următoarelor cheltuieli după caz :

a)       contribuţiile reţinute, potrivit legii, pentru pensia suplimentară, pentru protecţia socială a şomerilor şi pentru asigurările sociale de sănătate ;

b)       o cotă de 15% din deducerea personală de bază acordată cu titlu de cheltuieli profesionale (…)

Articolul 86

„ Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă : (…)

E. Hotărârea Guvernului nr.1066 din 29 decembrie 1999 ( publicată în Monitorul Oficial din 5 ianuarie 2000 ) privind aplicarea ordonanţei nr.73/1999

23. Hotărârea în discuţie dispune :

„Fac parte din categoria veniturilor exonerate de impozit ( în sensul articolului 5 a) din ordonanţa nr.73/1999 ) : (…) alocaţiile pentru soţii, alocaţiile sociale, ajutorul de urgenţă dat de Guvern sau primari în caz de necesitate, alocaţiile de şomaj, alocaţiile pentru reorientarea profesională, alocaţiile pentru înmormântare, ajutoarele cu caracter umanitar, medical sau social (…)”.

F. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.136 din 14 septembrie 2000 privind modul de calcul al alocaţiilor compensatorii şi de susţinere destinate militarilor

24. Dispoziţiile pertinente sunt :

Articolul 1

„Totalul alocaţiei compensatorii prevăzute de articolele 7, 8 şi 11 din ordonanţa nr.7/1998 (…) şi cea a alocaţiei de susţinere prevăzute de articolele 31 şi 32 § 1 din Legea nr.138/1999 sunt calculate pe baza soldei anuale nete”.

Articolul 2

„ Totalul soldei anuale nete corespunde totalului soldei anuale brute din ultima lună de activitate, mai puţin totalul impozitului anual legal.

Totalul impozitului anual este cel prevăzut de ordonanţa nr.73/1999 privind impozitul pe venit”.

ÎN DREPT

I.                     ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

25. Reclamanţii se plâng de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie şi spun că recursul în anulare înaintat de procurorul general a fost acceptat în virtutea presiunii exercitate de ministerul de finanţe şi cel al apărării. Ei invocă articolul 6 § 1 din Convenţie care spune :

„Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie judecată în mod echitabil public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială (…)”.

26. Guvernul invocă neaplicarea articolului 6 în procedura litigioasă în ceea ce aceasta dezvăluie un caracter fiscal (Ferrazzini c. Italiei, nr.44759/98, §§ 21 – 30, CEDH 2001 – VII ).

27. Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestui punct.

28. Curtea reaminteşte că în contencios fiscal scapă incidenţei câmpului drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în detrimentul efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în situaţia contribuabililor (Ferrazzini c. Italiei, mai sus citată, §§ 29 – 31).

29. În cauză, Curtea constată că, deşi litigiul a fost adus în faţa jurisdicţiilor civile, acesta priveşte şi o supunere la impozit asupra veniturilor alocaţiilor acordate reclamanţilor. Este vorba deci de datorii fiscale contestate de reclamanţi.

30. Astfel, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră că obiectul litigiului stă în principal în dreptul public, în special în contenciosul fiscal ( a se vedea, mutatis mutandis, Cabinetul Diot şi S.C. Gras Savoye c. Franţei, nr.49217/99 şi 49218/99, 3 septembrie 2002 ).

31. De altfel, Curtea nu distinge în procedura în cauză nici o „culoare penală” ( a se vedea, a contrario, Bendenoun c. Franţei, decizie din 24 februarie 1994, seria A nr.284, p.20, § 47).

32. Prin urmare, articolul 6 § 1 din Convenţie nu-şi găseşte aplicarea în această cauză.

33. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4.

II.                   INCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

34. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor privind respectarea bunurilor lor, prin obligarea de a restitui sumele încasate în baza unei decizii devenită lucru judecat. Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr.1 care spune :

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul să-i fie respectate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care le au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitului sau alte contribuţii sau amenzi”.

A.  Privind admisibilitatea

35.  Curtea constată că plângerea nu este manifest fondată în sensul art. 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de asemenea că nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate. Ea poate fi deci declarată ca admisibilă.

B.  Pe fond

36.  Guvernul recunoaşte că în virtutea deciziei definitive a tribunalului judeţean Alba din  27 martie 2001, reclamanţii beneficiază de o creanţă faţă de Stat şi că anularea acesteia de CSJ constituie o ingerinţă în dreptul lor de a li se respecta bunurile.

37.  El consideră că această ingerinţă corespunde reglementării folosirii bunurilor pentru asigurarea plăţii impozitelor, pe care ea o relevă deci din l doilea paragraf al art. 1 al Protocolului nr. 1 şi că ea este compatibilă cu acest articol, este legală şi proporţionată cu scopul legitim vizat.

38.  Fiind vorba despre respectarea principiului de legalitate, Guvernul consideră că ingerinţa se fondează pe dispoziţiile OG nr. 73/1999, aşa cum au fost interpretate de CSJ în exerciţiul puterii sale de apreciere şi aplicare a dreptului intern.

39.  În ce priveşte “justul echilibru” ce trebuie respectat între exigenţele interesului general şi respectarea drepturilor fundamentale ale reclamanţilor, Guvernul invocă faptul că obligaţia de a plăti retroactiv un impozit, în virtutea unei decizii de justiţie, echivalează cu o aplicare retroactivă a unei legi fiscale, care nu este interzisă ca atare de art. 1 al Protocolului nr. 1 (v., mutatis mutandis, Di Belmonte (nr. 2) c. Italia (déc.), nr. 72665/01, 3 iunie 2004, şi M.A. ş.c.  c. Finlanda (dec.), nr. 27793/95, 10 iunie 2003).

40.  Guvernul consideră de asemenea că obligaţia de a plăti un impozit corespunzând cu circa 40% din suma alocaţiilor nu constituie, în circumstanţele speţei, o cheltuială excesivă pentru reclamanţi. În acestă privinţă trebuie subliniat că aceste alocaţii nu reprezentau nici un mod de remunerare a muncii reclamanţilor, nici un drept decurgând din regimul de asigurare socială, ci un ajutor din partea Statului, vizând să incite militarii să iasă la pensie anticipat şi să le faciliteze întoarcerea la viaţa civilă.

41.  Reclamanţii afirmă că CSJ a dat o interpretare greşită dispoziţiilor ordonanţei nr. 73/1999 şi că deci impozitarea alocaţiilor lor nu avea bază legală. Ei menţin că au fost privaţi de drepturile lor de creanţă, câştigate de manieră legală şi definitivă.

42.  Curtea observă în primul rând că nu s-a contestat că în virtutea deciziei definitive din 27 martie 2001 reclamanţii aveau faţă de Stat o creanţă bine stabilită pentru a fi exigibilă. Ministerul Apărării le-a vărsat de altfel sumele în chestiune, de care s-au putut bucura în linişte până la hotărârea CSJ din 30 ianuarie 2002, care a ordonat rambursarea lor. Această hotărâre a constituit o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor de creanţă, şi, deci, în dreptul lor de a li se respecta bunurile.

43.  Cât despre regula aplicabilă din unghiul art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea aminţeşte că acest articol conţine trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf  şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua fraza a aceluiaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaşte Statelor contractante puterea de a reglementa folosirea bunurilor, conform cu interesul general  sau pentru a asigura plata impozitelor sau ale altor contribuţii sau amenzi.

44.  Curtea constată că reclamanţii se plâng de privarea de drepturile lor de creanţă, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf din art. 1.  Este adevărat că o ingerinţă în exercitarea drepturilor de creanţă asupra Statului se poate analiza într-o astfel de privare de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. ş.a. c. Belgique, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 22, § 34). Totuşi, fiind vorba despre un impozit de achitat, demersul cel mai natural constă în examinarea plângerilor din punct de vedere al unei reglementări a folosirii bunurilor în interesul general “pentru asigurarea plăţii impozitelor”, ce relevă regula enunţată în al doilea paragraf al art. 1 (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society c. Marea Britanie, hotărâre din 23 octombrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, p. 2353, § 79).

45.  Totuşi, cele trei reguli susmenţionate nu sunt “distincte” în sensul că ar fi fără legătură între ele: a doua şi a treia privind cazuri particulare de încălcare a dreptului la respectul bunurilor şi trebuie deci să fie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (v., printre mulţi alţii, Gasus Dosier – und Fördertechnik GmbH c. Olanda, hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, pp. 46-47, § 55).

46.  Curtea aminţeşte că art. 1 al Protocolului  nr. 1 cere, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în respectarea dreptului privind respectarea bunurilor să fie legală.  Al doilea paragraf recunr.aşte Statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor, punând în vigoare “legi”. În exercitarea puterii sale de control, Curtea se bucură de competenţa, chiar dacă limitată, de a verifica respectarea dreptului intern (v., de ex., Håkansson şi Sturesson c. Suedia, hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).

47.  În speţă, ea constată că poziţiile părţilor sunt divergente. Guvernul estimează că dispoziţiile ordonanţei nr. 73/1999, aşa cum sunt interpretate de CSJ, constituiau baza legală de ingerinţă. Reclamanţii invocă faptul că interpretarea dată de jurisdicţia supremă era greşită.

48.  Curtea observă că reclamanţii au prezentat argumente identice cu cel formulate în faţa CSJ, care le-a înlăturat în hotărârea sa din 30 ianuarie 2002. În această privinţă, Curtea relevă că ţinea în primul rând de autorităţile interne, mai ales de curţi şi tribunale, să interpreteze şi aplice dreptul intern (v., mutatis mutandis, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

49.  Dat fiind hotărârea CSJ susmenţionată, care a condus la abrogarea dispoziţiilor articolelor 31 din legea nr. 138/1999 şi 7 al ordonanţei nr. 7/1998, privind scutirea de impozit pe alocaţiile în chestiune, Curtea consideră că ingerinţa era pevăzută de lege – respectiv ordonanţa nr. 73/1999 –, după cum spune art. 1 al Protocolului nr. 1.

50.  Curtea trebuie de asemenea să caute un “just echilibru” de menţinut între exigenţele de interes general şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului.  Grija de a realiza acest echilibru se reflectă în structura art. 1 în întregime, inclusiv în al său al doilea paragraf; deci, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul propus (v. hotărârea Building Societies citată anterior, § 80).

51.  De altfel, pentru a determina dacă acestă exigenţă este satisfăcută, este recunoscut că un Stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi implementează o politică în materie fiscală, se bucură de o amplă marjă de aprecire (v., printre mulţi alţii, Gasus Dosier, citat anterior, § 60).

52.  Acestea fiind date Curtea notează că, în prezenta cauză, reclamanţii au fost condamnaţi să ramburseze creanţele încasate în legalitate în virtutea unei decizii definitive şi intrate în vigoare ca lucru judecat.

53.  În această privinţă, trebuie amintit că preemineţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenţiei (Broniowski c. Polonia [GC], nr. 31443/96, § 147, CEDO 2004-V). Ea presupune respectarea pricipiului securităţii raporturilor juridice, şi mai ales a deciziilor de justiţie intrate în vigoare ca lucru judecat. Nici o parte nu este abilitată să solicite supervizarea unei judecăţi definitive şi executorie numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie privinţa ei (v., de ex., Sovtransavto Holding c. Ucraina, nr. 48553/99, § 72, CEDO 2002-VII, şi Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Dacă nu era astfel, repunerea în cauză a deciziilor ar da naştere la un climat general de insecuritate juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi deci în Statul de drept.

54.  Desigur, aplicarea retroactivă a unei legi fiscale nu este interzisă ca atare de art. 1 al Protocolului nr. 1 (v., Di Belmonte (nr. 2) şi M.A. ş.a., citate anterior). Totuşi, Curtea relevă că în speţă nu este vorba despre aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei decizii definitive intrate în vigoare ca lucru judecat care stabilise în favoarea reclamanţilor creanţe pe Stat.

55. Dat fiind faptul că intervenţia procurorului general după încheierea procedurii – la care nu fusese parte – a condus la anularea integrală a acestor creanţe, Curtea consideră că un prejudiciu atât de radical la drepturile interaţilor a rupt, în favoarea lor, justul echilibru ce trebuie menţinut între protejarea proprietăţii şi exigenţele de interes general (v., mutatis mutandis, S.A. Dangeville c. Franţa, nr. 36677/97, § 61, CEDO 2002-III, şi Kliafas et autres c. Grecia, nr. 66810/01, § 30, 8 iulie 2004).

56.  În ciuda marii puteri de care beneficiază Statul în materie fiscală, exercitarea sa, în circumstanţele speţei, a adus prejudiciu principiilor de securitate a raporturilor juridice şi a preemineţei dreptului.

57.  De aici, încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

58. Articolul 41 din Convenţie spune :

„Dacă Curtea declară că există încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al părţii semnatare nu permite ştergerea decât parţial a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate o despăgubire echitabilă”.

A. Daune

59. Reclamanţii cer 10.000 euro fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit prin atingerea adusă dreptului lor de respectarea bunurilor lor.

60. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.

61.Curtea consideră că reclamanţii au suportat o pagubă morală nedemnă prin condamnarea lor la rambursarea sumelor litigioase.

62. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi judecând echitabil aşa cum prevede articolul 41, Curtea acordă cu acest titlu 1000 euro fiecărui reclamant.

B. Cheltuieli

63. Reclamanţii cer  1200 euro pentru cheltuielile în faţa jurisdicţiilor interne.

64. Guvernul nu are observaţii asupra acestui punct.

65. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care au reflectare în realitate, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. În cauză, ţinând cont de faptul că reclamanţii nu au furnizat nici un document justificativ Curtea respinge cererea privind cheltuielile legate de procedura naţională.

C. Interese moratorii

66. Curtea consideră să pună baza ratei intereselor moratorii  pe rata dobânzii de facilitatea de preţ marginal practicată de Banca Centrală Europeană la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

CURTEA

ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea ca admisibilă în ceea ce priveşte plângerea bazată pe articolulu 1 din Protocolului nr.1 şi inadmisibilă pentru surplus ;
2. Hotărăşte că există încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 ;
3. Hotărăşte

a)       statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a deciziei în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie câte 1000 euro ( o mie euro) pentru daune morale plus orice sumă care ar putea avea titlu de impozit ;

b)       începând de la data  expirării termenului amintit şi până în momentul efectuării plăţii acestor sume ele vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, majorată cu trei puncte de procentaj ;

1. Respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparaţii echitabile pentru surplus.

Redactată în franceză apoi cominicată în scris la data de 23 februarie 2006 prin aplicarea articolului 77 § 2 şi 3 din Regulament.

Traducere efectuată de consilier Monica Grădinaru, Biroul de Relaţii Internaţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.