Constând în arestarea, condamnarea şi executarea unei pedepse penale privativă de libertate

În sensul art.505 alin.1 C. proc. pen., orice persoană care s-a aflat în întreţinerea condamnatului sau arestatului pe nedrept, indiferent că era sau nu rudă ori în perioada minoratului, poate obţine despăgubiri de la stat, pentru daunele materiale şi morale pe care personal le-a suferit.

Secţia civilă, decizia nr.5002 din 26 noiembrie 2003

La data de 17 mai 2001, reclamantele D.F. şi I.A. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice – Vâlcea pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ., să fie obligat la 600.000.000 de lei daune materiale, 500.000.000 de lei daune morale.

În motivarea acţiunii s-a arătat că prin sentinţa penală nr.253 din 11 aprilie 2953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, confirmată prin decizia penală nr. 83 din 13 ianuarie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile Ministerului Afacerilor Interne, tatăl reclamantelor, numitul P.N.,   decedat la 10 decembrie 1990, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică, prevăzut şi pedepsit de art.327 alin. (3) Cod penal anterior. Conform biletului de liberare nr.11465/8 octombrie 1955  emis de Ministerul Afacerilor Interne, P.N. a executat pedeapsa aplicată în perioada 17 decembrie 1952 – 15 decembrie 1957.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 899 din 21 februarie 2001, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat hotărârile menţionate anterior şi a dispus achitarea numitului P.N. în baza art.11 pct. (2) lit. a) raportat la art.10 lit. d) C. proc. pen.

Tatăl reclamantelor a fost privat pe perioada detenţiei de salariul de învăţător, profesie pe care nu a mai putut să o exercite după eliberarea din penitenciar, când a fost nevoit să muncească în domeniul construcţiilor, într-o activitate necalificată. La data arestării, P.N. era proprietarul unei suprafeţe de teren de 15 ha, de veniturile căreia întreaga familie a fost privată, reclamantele fiind la data respectivă eleve, iar după absolvirea liceului, datorită persecuţiilor, nu au putut continua studiile universitare.

Mai susţin reclamantele că au întâmpinat greutăţi la încadrarea lor în muncă, şi că, din cauza persecuţiilor, nu au putut să rămână în aceeaşi unitate o perioadă mai îndelungată, fiind obligate să se transfere permanent la alte unităţi. Condamnarea pe nedrept suferită de tatăl lor, detenţia şi consecinţele acesteia s-au răsfrânt în mod negativ  asupra întregii familii, nu numai sub aspectul veniturilor, dar au afectat onoarea, prestigiul şi reputaţia reclamantelor, având consecinţe pe plan social şi profesional, ceea ce justifică acordarea atât a daunelor materiale, cât şi a celor morale.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.10 din 21 ianuarie 2002, a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le plătească suma de 311.781.293 de lei, cu titlu de daune materiale şi suma de 200.000.000 de lei, cu titlu de daune morale.

Apelul declarat de pârât  a fost admis de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, care, prin decizia nr. 37/A din 30 mai 2002, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul  că a înlăturat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000.000 de lei, cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că „daunele materiale au fost corect acordate de tribunal. În ceea ce priveşte daunele  morale, acestea nu pot fi acordate reclamantelor, ele puteau fi acordate numai autorului lor, acestea fiind date în considerarea persoanei ce a suferit efectiv prin arestarea nelegală şi consecinţele ce au decurs din aceasta. Deci reclamantele, în calitate de moştenitoare, nu sunt îndreptăţite a solicita şi daune morale”.

Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs reclamantele şi pârâtul.

În motivarea recursului, reclamantele critică decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea legii în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele, morale întrucât au invocat un prejudiciu propriu, distinct de cel al autorului lor. Prin condamnarea ilegală a autorului lor pentru infracţiunea de agitaţie publică, recurentele susţin că au fost lezate atât onoarea şi prestigiul condamnatului, cât şi a întregii familii, familia intrând în categoria victimelor indirecte ale nedreptăţii judiciare, ceea ce justifică   acordarea de despăgubiri pentru daune morale.

În dezvoltarea recursului său, pârâtul a susţinut că eronat a fost obligat la plata sumei de 199.829.745 de lei cu titlu de daune materiale rezultate din veniturile ce puteau fi realizate de pe terenul de 15 ha, întrucât nemişcătorul nu a ieşit din proprietatea condamnatului şi a familiei sale, familie care a continuat şi după condamnarea autorului să exploateze imobilul şi să obţină venituri; greşit a fost obligat pârâtul la plata sumei de 111.951.548 de lei cu titlu de daune materiale din neexercitarea activităţii de muncitor calificat de către P.N. întrucât din menţiunile existente în cartea lui de muncă rezultă că a încetat activitatea în anul 1948, deci cu mult timp înainte de data condamnării (1952).

Recursurile sunt fondate, în sensul  considerentelor care succed:

Conform art. 505 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită  potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Raţiunea dispoziţiilor cuprinse în art. 504 şi urm. C. proc. pen. constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor atari dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Finalitatea proprie a reglementării privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept şi cu privire la latura materială şi morală a consecinţelor unui act de justiţie declarat nedrept.

Dacă, prin căile ordinare sau extraordinare de atac, se restabileşte ordinea de drept în ceea ce priveşte aspectul penal al erorii judiciare, prin dispoziţiile privitoare la repararea pagubelor suferite de cei condamnaţi sau arestaţi pe nedrept se restabileşte ordinea de drept sub aspectul regulii fundamentale potrivit căreia orice daună cauzată pe nedrept unei persoane trebuie să fie reparată.

Potrivit textului citat, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de victima erorii judiciare, iar după moartea acestuia, poate fi continuată sau pornită „de persoanele care se aflau în întreţinerea sa”. Este de reţinut că, spre deosebire de regula generală din procedura civilă potrivit căreia moştenitorii au în genere posibilitatea exercitării acţiunii defunctului, în materia discutată, a reparaţiunii pagubelor victimelor erorilor judiciare, dreptul la acţiune revine şi persoanelor care se aflau în întreţinerea victimei, indiferent de poziţia lor faţă de succesiune.

Cu alte cuvinte, persoana îndreptăţită la dezdăunare, devenită subiect procesual activ, care s-a aflat în întreţinerea celui condamnat sau arestat pe nedrept, poate fi şi o altă persoană decât soţia sau rudele apropiate ale celui condamnat sau arestat. Întrucât sfera persoanelor îndreptăţite la reparaţiune în caz de eroare judiciară priveşte şi alte persoane decât soţie ori rudele apropiate – deci este o sferă mult mai largă – sintagma folosită de legiuitor „persoane care se aflau în întreţinerea sa”, trebuie să primească o altă interpretare decât aceea comună, cunoscută în materie civilă sau de drept al familiei, unde obligaţia de întreţinere se fundamentează, în principal, pe filiaţiunea  izvorâtă din legătura de sânge ori pe calitatea de soţ şi unde, întotdeauna, descendenţa minorului crează o prezumţie a nevoii de întreţinere (art. 86 C. fam.).

Astfel, în sensul art. 505 alin. (1) C. proc. pen., noţiunea de „persoane care se aflau în întreţinerea” condamnatului sau arestatului pe nedrept, cuprinde toate acele persoane a căror existenţă depindea, în tot sau în parte, de libertatea şi de activitatea creativă producătoare de bunuri, venituri ori de valori ale celui condamnat ori arestat nejust, indiferent dacă persoana întreţinută este rudă cu cel privat de libertate sau se găsea ori nu în perioada minoratului, fiind important ca prin lipsirea de libertate a întreţinătorului, cel întreţinut să fi suferit o pagubă susceptibilă prin natura ei de reparaţiune.

Pe cale de consecinţă, obligaţia de dezdăunare, stabilită în speţă de cele două instanţe, în sarcina pârâtului numai pe motiv că reclamantele sunt moştenitoare ale condamnatului P.N. şi că la data condamnării acestuia solicitantele erau minore, potrivit prevederilor legale anterioare Codului familiei, este şi insuficientă şi greşită. De aceea, se impune admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi reluarea judecăţii pentru ca, prin administrarea de dovezi, să se stabilească dacă la data privării de libertate a defunctului P.N. reclamantele se aflau sau nu în întreţinerea acestuia şi dacă între paguba pretins suferită şi lipsirea de libertate a existat legătură cauzală.

Se constată, de asemenea, că instanţa de apel a dat o rezolvare greşită şi capătului de cerere referitor la despăgubirile civile pentru daune morale, din economia considerentelor deciziei recurate rezultând că o asemenea solicitare a fost apreciată ca inadmisibilă. În acţiunea introductivă de instanţă reclamantele au susţinut că arestarea şi condamnarea lui P.N. s-au răsfrânt în mod negativ asupra întregii familii, afectând prestigiul şi reputaţia acesteia, cu consecinţe pe plan social şi profesional în sensul că, din cauza persecuţiilor politice, reclamantele nu au mai putut continua studiile şi că, după încadrare, nu au putut să rămână în acelaşi loc de muncă perioade mai îndelungate, fiind obligate să se transfere permanent la alte unităţi.

Or, din aceste susţineri, cu referire la care nu s-a făcut nici o dovadă, rezultă că reclamantele au invocat un prejudiciu moral propriu, distinct de cel încercat de tatăl lor, care, deşi are izvor comun (arestarea şi condamnarea nedreaptă), poate genera răspunderi distincte, cu reguli şi condiţii diferite de cele ale prejudiciului material.

Astfel, dacă s-ar fi dovedit susţinerile din acţiune nu s-ar fi putut nega dauna morală suferită de reclamante ca urmare a lezării drepturilor lor personale nepatrimoniale (reputaţie, onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferinţe morale prin atingerea unor elemente ale dreptului la viaţa privată, cu referire specială la o viaţă familială normală, liberă şi la adăpost de orice privaţiuni injuste ori intruziuni, ale dreptului la pregătire şi desăvârşire şcolară şi profesională, la un loc de muncă stabil, valori morale ce sunt considerate importante şi ocrotite juridic în orice societate civilizată.

Şi din acest punct de vedere se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi reluarea judecăţii pentru ca pe bază de dovezi să se stabilească dacă reclamantele au suferit un prejudiciu moral, aşa cum pretind în acţiune, iar în caz afirmativ, să se determine întinderea acestuia