Natura juridică a termenului de un an de exercitare a acţiunii şi data de la care curge acest termen. Titularii acţiunii
Cuprins pe materii 
rept civil. Obligaţii izvorând din cauzarea de prejudicii. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Titularul acţiunii. Natura termenului de un an în care trebuie exercitată acţiunea şi data de a care curge termenul.
Index alfabetic : Drept civil
- Eroare judiciară
- Răspunderea statului pentru eroare judiciară
- Prescripţia acţiunii
C. proc. pen., art. 504
C. civ., art. 998
1. Victima erorilor judiciare penale putând fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci şi copiii acesteia sau soţul/soţia sa, aceştia sunt titularii acţiunii în despăgubire, întemeiată pe dispoziţiile art. 504-505 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.
2. Articolul 502 alin. (2) C. pen. – potrivit căruia acţiunea pentru repararea pagubei penale poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare – trebuie interpretat în acord şi cu dreptul comun în materie, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul curge de la data când persoanele îndreptăţite – menţionate la pct. 1 – au luat cunoştinţă de hotărârea de achitare a autorului lor, încetat din viaţă.
I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală,
decizia nr. 5216 din 21 septembrie 2004
1. a. La data de 28.III.2001, reclamanţii, în calitate de succesori legali ai defunctului A.G., au cerut obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la :
- restituirea bunurilor mobile şi imobile confiscate prin decizia penală nr.107/1959, casată în întregime, prin decizia penală nr.8/1999 a Curţii Supreme de Justiţie – complet de 9 judecători, sau plata contravalorii lor ;
- daune morale în valoare de un miliard de lei.
b. Prin sentinţa civilă nr.147/2002 a Tribunalului Botoşani s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat Statul Român la 429.264.747 de lei despăgubiri civile, respingând excepţia tardivităţii acţiunii.
Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 22 din 8.IV.2003, a schimbat, în parte, sentinţa, a fost respinsă acţiunea faţă de D.G.F.P.S. Botoşani pentru lipsa de calitate procesuală, obligând Statul Român la 495.087.513 de lei cu titlu de daune materiale şi la 300 milioane de lei daune morale.
Curtea a respins şi excepţia tardivităţii acţiunii, interpretând dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. civ. în corelare cu dispoziţiile art. 3 din Decretul nr.167/1958.
c. Contra deciziei au declarat recurs ambele părţi şi procurorul.
c. 1. Recursul reclamanţilor (R1) vizează numai majorarea sumei acordate ca daune morale la 1 miliard de lei, cât s-a cerut prin acţiune, pe considerentul identic cu cel din cererea de chemare în judecată – la data condamnării tatălui, cei trei copiii aveau vârsta de 13 şi 14 ani, fiind lăsaţi fără îngrijire şi despărţiţi de mamă, cu toate efectele negative asupra creşterii şi educării lor.
c. 2. Prin recursul intimatului Ministerul Finanţelor (R2) se invocă:
- prescripţia introducerii acţiunii, pe temeiul art. 505 alin. (2) C. proc. civ., termenul de un an calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, în speţă de la 22.II.1999 (acţiunea la 28.III.2001), întrucât acest termen este „imperativ” şi
- pe fond, reclamanţii nu au probat existenţa bunurilor a căror c/valoare s-a acordat, iar, pe de altă parte, sumele stabilite prin expertizele judiciare sunt exagerate, cu referire specială la imobil.
c. 3. Recursul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava (R3) invocă, în esenţă;
- tardivitatea acţiunii, întemeiat pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi lipsa de calitate a reclamanţilor în cererea de daune morale, căci numai persoana condamnată pe nedrept poate avea o asemenea calitate.
2. Recursurile sunt nefondate
2.1. Rezumând motivele de recurs formulate de părţi şi de procuror rezultă, în esenţă, că:
a) – se cere, în conformitate cu art. 505 C. proc. pen., respingerea acţiunii ca prescrisă fiind introdusă peste termenul de un an, calculat de la data achitării, adică 22.II.1999,
b) – respingerea acţiunii în daune morale pentru lipsă de calitate procesuală activă a reclamanţilor,
c) – respingerea acţiunii în daune materiale pentru că reclamanţii nu au probat existenţa bunurilor mobile, iar suma acordată pentru imobil este exagerată,
d) – majorarea daunelor morale la suma de un miliard de lei cerută prin acţiune.
Părţile nu au contestat, aşadar, valoarea daunelor morale acordate de instanţa de apel şi nici calitatea procesuală şi dreptul material la acţiune al reclamanţilor în cererea de daune materiale, după cum nu au contestat nici aplicarea art.3 din Decretul nr.167/1958 de către Curtea de apel relativ la acestea din urmă.
2.2. Excepţiile invocate
Potrivit art.137 C. proc. civ. „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură sau/şi de fond, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Textul este aplicabil şi în recurs prin incidenţa art. 316 C. proc. civ., căci nu există o normă specială acestei faze, care să-l excludă.
2.2.1. Excepţia lipsei de calitate a reclamanţilor în cererea de daune morale
a) Temeiul acţiunii îl constituie art. 998 C.civ. şi art. 504-505 C. proc. civ., fapta cauzatoare a prejudiciului fiind arestarea şi condamnarea, în anul 1959, a lui A.G. – tatăl reclamanţilor A.E., A.V. şi V.A. şi soţul reclamantei A.V.
b) Prejudiciul invocat constă în afectarea directă a stării fizice şi psihice a celor trei fraţi, în vârstă de 13 şi 14 ani la data arestării şi condamnării tatălui lor la pedeapsa de 10 ani închisoare şi confiscarea averii, şi a mamei lor, ca soţie şi mamă a celor trei copii, precum şi a îngrijirii, creşterii şi educării minorilor; pierderea averii, a casei de locuit şi trimiterea lor în diverse localităţi unde au beneficiat de îngrijirea voluntară a altor persoane.
c) Fapta autorităţilor, deci a Statului, a generat direct prejudiciul invocat, iar, achitarea definitivă, pronunţată prin decizia penală nr.107/22.II.1999 de Curtea Supremă de Justiţie, relevă existenţa culpei, deci, a vinovăţiei autorităţilor, ca element al răspunderii civile delictuale în acţiunea având ca obiect repararea erorilor judiciare.
d) Potrivit art. 505 (1) C. proc. pen. „Acţiunea pentru recuperarea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită conform art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreţinerea sa”.
Aşadar, excepţia invocată de procuror este nefondată, victima erorilor judiciare penale putând fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci şi copiii acesteia sau soţul/soţia sa, care sunt titularii acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 504-505 C. proc. pen. şi pe art. 998 C. civ.
2.2.2. Excepţia relativă la prescripţia dreptului material la acţiune
a) Sediul materiei
Conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen.”Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire”.
Potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune, în sens material, având ca obiect predarea unui bun mobil sau a unei sume de bani şi la despăgubire civilă se prescrie în termen de 3 ani de la data când acel drept s-a născut.
Aceste două temeiuri de drept au fost aplicate, prin coroborare, de instanţa de apel, care a reţinut că obiectul acţiunii în despăgubiri vizează bunuri mobile şi c/valoarea unui imobil, deci o creanţă contra Statului, drept de creanţă născut la 22.II.1999.
b) Jurisprudenţa incidentă
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă a decis, repetat, că în cazul despăgubirii pentru erori judiciare, acţiunea titularului este o acţiune personală având ca obiect un drept de creanţă care poate fi valorificat în condiţiile art.3 din decretul nr.167/1958 referitor la prescripţia extinctivă (decizia nr.1100 din 15.III.2002, publicată în revista „Dreptul” nr. 1/2002, pag. 242, indicată şi în decizia recurată).
Curtea Constituţională a României, prin decizia nr.107 din 1.XII.1991 (publicată în M. Of. – Partea I, nr.354/27.VII.1999), a stabilit că termenul de un an, prevăzut de art. 505 (2) C. proc. pen., este „un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiunea în justiţie”.
Aşadar, există unitate în jurisprudenţa judiciară şi cea constituţională în calificarea naturii juridice a termenului special de un an prevăzut în art.505 (2) C. proc. pen. ca fiind un termen de prescripţie a dreptului la acţiune.
Termenul începe să curgă, potrivit textului citat, de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, astfel că de la această dată se naşte dreptul la acţiunea în despăgubiri.
c) Situaţia din speţă
A.G., condamnat pe nedrept, a decedat la 22.II.1970, iar la 22.II.1999, după 29 de ani, prin decizia nr. 8 a Curţii Supreme de Justiţie este achitat. La termenele de judecată din 9.XI.1998 şi, apoi, din 22.II.1999, A.G. este citat, prin afişare, la Primăria comunei Truşeşti, judeţul Suceava, locul natal, iar copiii şi soţia, reclamanţi în cauză, nu au avut cunoştinţă de această judecată.
Aflând, întâmplător, de acest proces, reclamantul A.E. s-a adresat Ministerului Justiţiei, Direcţia instanţelor militare, care, la 1.III.2001, prin adresa nr. A-105, i-a transmis copia xerox a deciziei nr. 8 din 22.II.1999, astfel că la 28.III.2001 a înregistrat acţiunea la Tribunalul Botoşani.
Reclamanţii domiciliază în 4 localităţi diferite şi nu au fost înştiinţaţi de procesul penal la Curtea Supremă de Justiţie: A.E. în Bucureşti, A.V. în comuna Vlădeni, judeţul Botoşani, V.A. în municipiul Botoşani şi A.V. în Timişoara.
Se poate, deci, conchide că reclamanţii au luat cunoştinţă de hotărârea de achitare a tatălui şi, respectiv, soţului în luna martie 2001, când le-a fost comunicată de Direcţia instanţelor militare din Ministerul Justiţiei.
d) Interpretarea şi aplicarea textului art.505 alin. (2) C. proc. pen. în circumstanţele cauzei
Textul art.505 (2) C. proc. pen. nu poate fi aplicat rigid şi cu violarea art.21 din Constituţie relativ la accesul liber la justiţie şi a art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, ceea ce ar atrage şi încălcarea art. 6 din CEDO şi a art.1 (1) din Protocolul nr.1 adiţional.
Dacă termenul de un an şi data de la care curge apar rezonabile în raport cu persoana condamnată pe nedrept şi care a fost chemată, conform legii, la data judecăţii în care s-a pronunţat achitarea, faţă de alte persoane, victime ale aceleiaşi erori judiciare, această dispoziţie specială şi derogatorie nu poate fi aplicată, căci crează o situaţie de vădită disproporţie în raport cu scopul reglementării - accesul liber la repararea erorilor judiciare şi despăgubirea victimelor acestora.
Astfel, norma şi, ca atare, dreptul conferit ar rămâne iluzoriu şi teoretic, ceea ce este inadmisibil şi contrar Constituţiei şi Convenţiei (CEDO) care garantează drepturile ca eficace şi concrete.
O asemenea măsură şi, mai ales, interpretarea ei strictă, în afara principiului din art.3 al Decretului nr.167/1958, împiedicând victimele indirecte ale erorilor judiciare să obţină dezdăunarea la care sunt îndreptăţite, goleşte de conţinut dreptul recunoscut în art. 504 C. proc. pen. şi în art. 998 C. civ.
În aceste circumstanţe, apare un paradox funcţional care constă în aceea că un „drept general stipulat în legea în vigoare nu poate fi concretizat în practică” şi, astfel, acest drept devine o „obligaţie vidă de conţinut” şi se reduce la un „nudum jus”, ceea ce constituie o vădită îngrădire nelegitimă a exercitării dreptului recunoscut legal.
De principiu, aşa cum s-a decis, repetat, de CEDO (şi s-a dezvoltat în recenta hotărâre Broniowski – Polonia, nr. 31443/1996 din 22.VI.2004,) „legislatorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general formal conferit individului, creând, în mod efectiv, un nudum jus, adică un drept patrimonial vidat de substanţa sa şi care, în practică, nu are nici o valoare materială. Necesitatea de a respecta principiul protecţiei încrederii în Stat implică interdicţia de a adopta legi care introduc instituţii juridice fictive şi cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura efectiv de ele”.
Or, a recunoaşte dreptul la reparaţiune prin art. 505 (1) C. proc. pen. şi altor persoane cum sunt reclamanţii şi, totodată, a limita exerciţiul acestui drept prin alin. (2) din acelaşi text la un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a autorului lor, constituie o evidentă disfuncţie legislativă care crează o „imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat şi îl face o instituţie juridică iluzorie”, astfel că şi acest mecanism de despăgubire reglementat devine „un instrument de indemnizaţie fictiv” (hotărârea CEDO – sus-menţionată).
Aşadar, aplicând direct Convenţia, potrivit principiului preemineţei sale consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituţia României, precum şi jurisprudenţa citată a CEDO, va fi interpretat şi aplicat textul art. 505 (2) C. proc. pen. în sensul că termenul curge de la data când s-a născut dreptul reclamanţilor la despăgubiri, adică de când au luat cunoştinţă de hotărârea de achitare, în circumstanţele relevate anterior şi în acord cu dreptul comun în materie, prevăzut în art. 3 din Decretul nr.167/1958.
Pe de altă parte, de principiu, nu se poate admite ca exerciţiul dreptului la despăgubire, pentru creanţe contra Statului, să fie limitat – în modalitatea relevată, iar exerciţiul drepturilor patrimoniale ale Statului contra persoanelor să nu fie, astfel, limitate; în prima ipoteză să se aplice termenul de un an de la achitare, iar în a doua să se aplice termenul general de 3 ani de la data când s-a stabilit paguba, prevăzută de art. 3 din Decretul nr.167/1958.
Textul art. 16 din Constituţie garantează egalitatea în faţa legii şi nediscriminarea, iar dispoziţiile art.44 (1) prevăd că „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra Statului sunt garantate”.
În consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată în recursurile Ministerului Finanţelor şi Parchetului, este nefondată, textul art.505 (2) C. proc. pen. urmând a fi interpretat şi aplicat, în spiritul CEDO, adică termenul de un an curge de la data când reclamanţii au luat cunoştinţă de hotărârea definitivă de achitare a autorului lor.
2.3. Asupra fondului celor două recursuri (R1 şi R2).
a) Recurenţii au pretins cu titlu de daune morale indirecte suma globală de un miliard de lei, dreptul lor la despăgubire nefiind, în substanţa sa, contestat de pârât şi nici de procuror, iar, instanţa de apel le-a acordat suma de 300 milioane de lei, ca urmare a „privaţiunilor şi umilinţelor la care au fost supuşi prin condamnarea autorului lor, ca şi a acestuia, personal”.
Această apreciere globală apare judicioasă, iar suma proporţională cu efectele produse asupra reclamanţilor, care, pe lângă compensaţia primită prin achitarea autorului lor, li se acordă şi suma de 300 milioane de lei pentru prejudiciul moral invocat, ceea ce este echitabil.
b) Referitor la motivul de recurs privind absenţa probei existenţei bunurilor şi valoarea exagerată a sumelor acordate pentru c/valoarea imobilului, în mod corect şi motivat instanţa de apel a reţinut că susţinerile pârâtului sunt nefondate.
Proba existenţei bunurilor s-a făcut cu înscrisurile oficiale anexate cererii de chemare în judecată, prin care s-au individualizat toate bunurile confiscate şi preluate la stat, inclusiv a imobilului (teren şi construcţie).
Recurenta critică cele două expertize judiciare de evaluare actualizată şi solicită înlăturarea lor, dar nu indică elemente concrete şi argumente pertinente contrare celor două expertize. Relativ la valoarea casei, expertiza tehnică este convingătoare, ea calculând suma motivat şi la valoarea actualizată, căci aceasta este cea echitabilă, în limita căreia se despăgubeşte cel prejudiciat.
Pentru aceste motive, au fost respinse recursurile.
