De victima unei condamnări eronate la o pedeapsă privativă de libertate
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Arestare şi condamnare la pedeapsă privativă de libertate eronate. Prejudiciu nepatrimonial. Răspunderea statului
Index alfabetic :
- Arestare eronată
- Condamnare eronată
- Prejudiciu nepatrimonial
- Daune morale
- Răspunderea statului
C.civ. : art. 998 şi urm.
C.proc.pen.: art. 504 şi urm.
La stabilirea cuantumului daunelor morale se iau în considerare şi consecinţele, traumatizante, determinate, după înlăturarea condamnării eronate, de dificultăţile reintegrării sociale, datorită antecedentelor, nivelul scăzut al studiilor sau lipsa de calificare profesională.
I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 2293 din 19 martie 2004
Prin sentinţa civilă nr. 730 pronuntată de sectia civilă a Tribunalului Cluj la 20 noiembrie 2002 a fost admisă în parte actiunea formulată de F.D.F. împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice Cluj, pârâtul fiind obligat să îi plătească reclamantului 606 milioane de lei cu titlu de despăgubiri.
Apelul făcut de pârât a fost respins prin decizia civilă nr. 74 pronuntată de Curtea de Apel, sectia civilă, la 18 aprilie 2003.
Instanta de fond si cea de apel au avut în vedere că în perioada 30 ianuarie 1995 – 29 noiembrie 1995 reclamantul s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate care i-a fost aplicată prin sentinta penală nr. 1006 din 23 mai 1995 a Judecătoriei Cluj Napoca, în sarcina sa retinându-se infractiunea de furt calificat în dauna avutului privat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. e) si g) C. pen.
Totodată, s-a relevat că, ulterior, reclamantul a fost achitat, constatându-se că infractiunea amintită fusese săvârsită de o altă persoană.
În acest context, cele două instante au conchis că, potrivit prevederilor art 504-505 C. proc. pen. si art. 998 C. civ., reclamantul este îndreptăţit să pretindă câte 2 milioane de lei pentru fiecare dintre cele 303 zile de detentie, apreciindu-se că aceasta reprezinta o modalitate echitabilă de despagubire a sa pentru suferintele de ordin psihic si moral datorate lipsirii sale de libertate.
Statului Român, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice Cluj, a declarat recurs.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a sustinut, în esentă, că hotărârile pronuntate în cauză contravin cerinţelor art. 504 C. proc. pen. si sunt prin urmare criticabile deoarece : reclamantul nu a reusit să contureze dimensiunea suferintelor cât si întinderea prejudiciilor morale la care a fost supus în vederea stabilirii echivalentului valoric; instantele de fond si de apel au stabilit în mod arbitrar cuantumul sumei cuvenite cu titlu de despăgubiri deoarece nu au tinut seama de probatoriul administrat precum si de persoana intimatului cu antecedente penale, nivelul scăzut al studiilor, fără calificare profesională; în raport cu aceste date ale speţei reclamantul ar benmeficia de o îmbogatire fără justă cauză.
Recursul este nefondat.
Curte are în vedere că libertatea individuala constituie o valoare socială de prim rang consacrata atât prin tratate internationale cât si prin reglemenrari interne – constitutionale si legale.
Aşa fiind, se prezumă că lipsirea nelegală de libertate a unei persoane este de natură a-i aduce acesteia un prejudiciu moral.
În speţă, reclamantul nu a evocat însă numai această prezumtie, iar depozitia martorului I.P.B. a confirmat pe deplin gravele traume de ordin moral suferite de acesta în urma condamnării penale si a perioadei de detentie.
Prin urmare, este nefondată critica formulată de recurent referitoare la lipsa de suport probatoriu a actiunii.
Stabilirea de către instante a cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică de regulă şi o operaţiune de estimare.
O astfel de estimare s-a făcut si în speţă, însă ea nu a avut caracter arbitrariu, asa cum se sustine de către recurent, efectuându-se în raport cu anumite criterii obiective, ca de exemplu vârsta reclamantului şi consecinţele pe care condamnarea le-a avut asupra statutului său social.
Afirmaţiile recurentului potrivit cărora antecedentele penale, nivelul scazut al studiilor sau lipsa de calificare profesională ale reclamantului ar trebui să ducă la o diminuare a cuantumului despăgubirilor sunt lipsite de suport legal sau logic.
În speţă, acesti factori au fost evocati de instante care au subliniat că datorita lor reclamantul avea deja dificultăţi de integrare socială şi că, deci, condamnarea nedreapta si detentia care i-a urmat au fost cu atât mai traumatizante în cazul său.
Considerentele deja expuse demonstrează că valoare despăgubiri lor a fost corect stabilită, sens în care se impune a fi înlăturată si critica referitoare la pretinsa îmbogăţire fără just temei de care ar fi beneficiat reclamantul.
Aşa fiind, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Daune materiale şi morale cerute de victima unei erori judiciare penale. Termenul prescripţiei cererii. Repunerea în termen
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Termenul prescripţiei cererii. Repunerea în termen. Rolul activ al judecătorului
Index alfabetic : Drept civil
- Eroare judiciară
- Prescripţie
- Repunere în termen
- Rolul activ al judecătorului
C. proc. pen., art. 505 alin. (2)
Decretul nr. 167/1958, art. 19
C. proc. civ., art. 129 alin. (5)
În baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanţa, investită cu cererea victimei erorii judiciare, în cauzele penale, este în drept să dispună chiar din oficiu judecarea cauzei când, pe baza susţinerilor şi a probelor, constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit.
I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală,
decizia nr. 3519 din 12 mai 2004
La 16 ianuarie 2002, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat la plata a 10.000 de dolari SUA reprezentând daune materiale şi 25.000 de dolari SUA daune morale, la cursul BNR la data executării.
Reclamantul a arătat că a fost privat de libertate timp de 5 luni, de la 29.07.1994 la 17.08.1994, respectiv de la 13.08.1998-17.12.1998, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) C. pen., în final fiind însă achitat prin sentinţa penală nr. 909 din 18 mai 2000 a Judecătoriei Buftea.
Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin decizia nr. 313 din 10 aprilie 2002, a respins acţiunea ca tardiv formulată.
Instanţa a reţinut că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
În cauză, sentinţa penală nr. 909 a Judecătoriei Buftea prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunţată la 18.05.2000, rămânând definitivă prin neapelare la 01.08.2000, iar acţiunea în repararea pagubei a fost introdusă la 16.01.2002, peste termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 48 din 10 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de respingere ca nefondat a apelului reclamantului.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare, privind cererea sa de repunere în termenul de formulare a acţiunii.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în reglementarea în vigoare la data introducerii acţiunii, termenul în care putea fi pornită acţiunea, pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, este de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
Cu privire la natura acestui termen, instanţele l-au calificat corect ca fiind un termen de prescripţie.
Consecinţa acestei naturi juridice este că termenul se supune regimului instituit de Decretul nr.167/1958, care, în art.19, prevede că „instanţa judecătorească…poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea…acţiunii”.
Cu privire la cauzele care l-au împiedicat să formuleze acţiunea, la termenul de 10 februarie 2003, reclamantul a depus acte privind gradul de invaliditate al fiului său, C.V., precum şi sentinţa civilă nr. 117/2002 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus punerea sub interdicţie a acelui fiu.
În încheierea de dezbateri s-a consemnat că „apelantul a fost foarte prins şi ocupat cu punerea sub interdicţie a fiului său”, precum şi concluziile reprezentantului Ministerului Public referitoare la cererea de repunere în termen, apreciată ca fiind nejustificată, fără însă ca în considerente şi dispozitiv să se facă vorbire de cererea astfel formulată.
Rezultă că instanţa de apel a pronunţat decizia cu nesocotirea unor înscrisuri hotărâtoare în ceea ce priveşte aprecierea temeiniciei motivelor care l-au împiedicat pe reclamant să-şi valorifice dreptul la acţiune în termenul prevăzut de lege, respectiv a repunerii în acest termen, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii ca prescrisă.
Distinct de aceasta instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea art.19 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care repunerea în termen poate fi acordată din oficiu de către instanţă dacă se constată ca temeinic justificate cauzele care au dus la depăşirea termenului de prescripţie, precum şi a art.129 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează rolul activ al instanţei, în sensul că nu a întreprins demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenţei/inexistenţei unei conduite culpabile din partea reclamantului în ceea ce priveşte pierderea termenului de exercitare a acţiunii.
Faţă de cele ce preced recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată şi cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecare apelului.
