Strămutarea germanilor după al doilea război mondial a fost o acţiune de deportare în masă, în Uniunea Sovietică, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană. Acestă deportare a avut loc după cel de-al doilea război mondial, din toate ţările foste aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la Ialta din 1945, au ajuns sub influenţa sovietică.

Această deportare în masă a reprezentat o gravă încălcare a dreptului internaţional. În timp ce prin procesul organizat în 1945-1946 de Aliaţi la Nürnberg capii puterii naziste au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea sau la pedeapsa cu moartea, unul din principalele capete de acuzare fiind deportarea populaţiei civile, pentru deportările în Uniunea Sovietică, în condiţii inumane, pe care istoricul american Alfred de Zayas le compară cu munca forţată impusă de hitlerişti, nimeni nu a fost tras (încă) la răspundere.

Poziţia oficială a guvernului Rădescu

Ultimul guvern necomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese “complet surprins” de somaţia lansată la 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani.

Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă. La 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în Bucureşti, Braşov şi Timişoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov.

În notă se arăta că Tratatul de armistiţiu (încheiat la 12.09.1944) nu prevedea deportări şi că industria românească ar fi avut de suferit în urma deportării unei forţe de muncă atât de numeroase, în special a unui procent ridicat din forţa de muncă calificată, din sânul populaţiei germane.

În încheierea notei, Rădescu sublinia aspecte umanitare: soarta femeilor şi a copiilor rămaşi acasă. Deoarece reacţia SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reţinută, autorităţile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziţiei sovietice.

Deportarea a fost caracterizată drept “una din primele manifestări ale razboiului rece”, ca rezultat al imposibilităţii controlului reciproc între Occident şi Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al doilea razboi mondial.

Statistici

Statisticile privind deportarea sasilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populaţia germană a Transilvaniei (după datele din 1941).

În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani şi persoane de 55 de ani. 9 din 10 deportaţi au ajuns în Ucraina, restul în zona munţilor Ural.

Deportaţii au fost repartizaţi în 85 de lagăre. O treime din deportaţi lucrau în mine, un sfert în construcţii, restul în industrie, agricultură şi în administraţia lagărelor. Foarte puţini au îndeplinit munci conform pregătirii lor.

Primii deportaţi inapţi de muncă au fost repatriaţi în Transilvania la finele lui 1945. Între 1946-1947, circa 5.100 de saşi au fost aduşi, cu transporturi speciale pentru bolnavi, la Frankfurt an der Oder, oraş aflat atunci în zona de ocupaţie sovietică din Germania.

Circa 12% dintre deportaţi (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbaţi morţi la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportaţi au fost trimişi în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania.

Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Din 1948 situaţia a început să se îmbunătăţească, numărul de bolnavi şi de morţi scăzând considerabil.

Tot în 1948 au început să fie eliberaţi din lagăre şi persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desfiinţate. Ultima treime de deportaţi s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportaţi în zona de ocupaţie sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalţi au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, puţini rămânând în Republica Democrată Germană.

Unui număr de 202 persoane i s-a permis să se întoacă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susţineau că şapte persoane deportate au ales să rămână în URSS.

Muncă forţată pentru germanii care nu au fost deportaţi în URSS

Prin adresa Nr. A/192 din 19.II.1945, Comisia Aliată de Control din România a cerut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, ca toţi germanii civili şi militari cari s’au ascuns şi sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS, să fie mobilizaţi prin organizarea unor batalioane de lucru în interiorul ţării.

O situaţie cu persoanele ce urmau să fie înrolate în aceste detaşamente preciza că cei 10.528 etnici germani care au fost exceptaţi în ianuarie 1945 de către Inspectoratul General al Jandarmeriei deveneau acum ‘mobilizabili’ pentru muncă.

După anul 1948 nu mai există date privind organizarea unor astfel de detaşamente.

In anii 1950 au urmat deportările în Bărăgan.