În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti.

Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept “elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret:

Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.

Decretul a creat cadrul prielnic desfăşurării acţiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportarile din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinaţie câmpia Bărăganului, o zonă subdezvoltată şi foarte puţin populată. Din acest punct de vedere operaţiunea coincidea cu o acţiune de colonizare a regiunii.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, “igienizarea Banatului”, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti.

Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Cronologia evenimentelor

În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.

Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

• 19.034 chiaburi şi cârciumari
• 8.447 basarabeni
• 3.557 macedonieni
• 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
• 1.330 cetăţeni străini
• 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
• 1.054 titoişti
• 731 duşmani ai regimului socialist
• 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
• 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă
• 341 criminali deţinuţi
• 257 germani
• 162 foşti moşieri şi industriaşi

Localităţile

Deportaţii au înfiinţat în 1951 mai multe localităţi, în regiunile Bucureşti, Constanţa şi Galaţi, după cum urmează:

Amplasarea pe hartă a localităţilor înfiinţate în 1951