Imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995. Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare constatată printr-o hotărâre judecătorească. Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanei îndreptăţite.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale.
Index alfabetic : drept de proprietate
- imobil naţionalizat
- titlu de proprietate
- contract de vânzare-cumpărare
- despăgubiri
Legea nr. 10/2001
Legea nr. 247/2001 Titlul VII
Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale, art. 1 Protocolul nr. 1
Protecţia pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este acordată proprietarului pentru „bunurile sale” şi se referă la proprietar fără să facă distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită. Singura precizare făcută este în legătură cu legalitatea dobândirii.
Cum valabilitatea titlului de proprietate al chiriaşilor cumpărători ai unui imobil în baza Legii nr. 112/1995 a fost cercetată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de cumpărare şi stabilită printr-o hotărâre judecătorească, persoana îndreptăţită beneficiază de măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat, în conformitate cu dispoziţiile art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 145 din 13 ianuarie 2009
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul K.N. a formulat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Timişoara, contestaţie împotriva dispoziţiei nr.1130/2007, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a unui imobil situat în Timişoara şi s-au propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 2249/PI din 30 octombrie 2007 a respins contestaţia şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientele N.K. şi P.T. în interesul Primarului municipiului Timişoara.
Instanţa a reţinut că imobilul revendicat a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, iar cele patru apartamente în care a fost împărţit imobilul au fost vândute chiriaşilor, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Valabilitatea contractelor de cumpărare ale chiriaşilor a fost confirmată de sentinţa civilă nr. 22777/2002 a Judecătoriei Timişoara, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1349/2004 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a constatat buna-credinţă a cumpărătorilor.
Contestatorul este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de despăgubire a acestuia este aceea prevăzută de art. 9 şi art. 18 lit. c din legea specială şi anume restituirea prin echivalent, având în vedere că înstrăinarea a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 96/A din 17 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantului, în raport de împrejurarea că imobilul a fost corect considerat ca neputând a fi restituit în natură, faţă de vânzare lui către chiriaşi cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, situaţie stabilită cu autoritate de lucru judecat într-un proces separat.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
S-a criticat soluţia dată în apel pentru confuzia pe care instanţa o face între protecţia de care se bucură (conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO) dreptul de proprietate legitim al reclamantului cu aşa zisa protecţie pe care aceeaşi Convenţie ar acorda-o chiriaşilor cumpărători.
Recurentul a arătat că protecţia conferită de Convenţie şi protocoalele sale se referă numai la drepturile întemeiate pe acte juridice, încheiate în mod legal. Or, în cauză, de vreme ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului de către stat nu a fost valabilă, este evident că nici vânzarea unui astfel de bun nu poate fi valabilă când a privit un bun naţionalizat iar dobânditorii sunt persoane de rea credinţă.
S-a mai criticat decizia pentru considerarea modalităţii de dezdăunare ca fiind acceptată de petent, deşi în realitate este vorba de o posibilitate îndepărtată şi incertă de despăgubire, Fondul Proprietatea fiind o sursă lipsită total de credibilitate, jurisprudenţă CEDO considerând acest fond o sursă lipsită de predictibilitatea rezonabilă a unei despăgubiri concrete şi pe măsura valorii bunului, într-un termen suficient de apropiat şi de natură a acoperi în întregime pierderea economică suferită de foştii proprietari.
Recursul este nefondat urmând a se respinge pentru considerentele ce succed :
Situaţia de fapt a fost corect stabilită, nefiind de altfel contestată de reclamantul recurent.
Critica se referă la împrejurarea că s-a refuzat în mod nelegal restituirea în natură a imobilului, iar ca argument pentru modalitatea de reparaţie solicitată, restituirea în natură, a fost invocată iregularitatea vânzării apartamentelor către chiriaşi.
Motivul de recurs invocat şi prevăzut de art. 304 pct. 9 nu a fost detaliat de recurent cât priveşte textul de lege, norma juridică greşit aplicată sau încălcată. S-a făcut numai o referire generală la confuzia protecţiei pe care ar acorda-o Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atât proprietarului cât şi chiriaşului şi neaplicarea directă de către judecătorul naţional a dispoziţiilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Ca urmare, protecţia este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”.
Modul dobândirii dreptului de proprietate este reglementat în dreptul naţional, care trebuie să conţină şi garanţiile efective ale exercitării acestui drept.
Din acest punct de vedere protecţia pe care o oferă Convenţia se referă la proprietar fără să facă distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită. Singura precizare făcută este în legătură cu legalitatea dobândirii.
Cumpărarea, în legislaţia română, este un mod de dobândire al proprietăţii prevăzut de Codul civil şi de legile speciale.
O atare analiză au făcut-o instanţele naţionale asupra originii proprietăţii – în mod obiectiv şi irevocabil în procedura de restituire iniţiată de Legea nr. 10/2001, invocată ca temei al prezentei acţiuni atât în ce-l priveşte pe reclamant cât şi în ce-i priveşte pe actualii proprietari ai apartamentelor înstrăinate.
S-a constatat astfel că reclamantul este succesorul foştilor proprietari deposedaţi prin actul abuziv al naţionalizării şi are calitate de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
Îndreptăţirea priveşte, fără îndoială, modalităţile de reparaţie prevăzute de legea specială.
Valabilitatea titlului de proprietate al chiriaşilor cumpărători a fost şi aceasta cercetată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de cumpărare pe care reclamantul a intentat-o separat şi soldată cu o hotărâre definitivă şi irevocabilă pe care instanţele în diferitele etape procesuale ale prezentei cauze au luat-o în discuţie.
Pe baza acestei hotărâri judecătoreşti s-a constatat că măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat cu urmarea procedurii prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2001 de modificare a mai multor legi printre care şi Legea nr. 10/2001 a fost legală – în conformitate cu soluţia prevăzută de art. 9 şi art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001 – în raport de situaţia de fapt constatată.
Aşadar se constată că nemulţumirile recurentului se referă în mod direct la soluţia dată în acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, critici care, în mod evident, exced obiectului prezentului proces.
Sub acest aspect instanţele în mod judicios au constatat că în cauză operează autoritatea de lucru judecat cât priveşte valabilitatea titlului actualilor proprietari ai apartamentelor, în aprecierea lor nefăcând nici o confuzie cât priveşte protecţia pe care Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o acordă dreptului de proprietate.
În judecata pe care au făcut-o, instanţele au respectat atât normele de drept intern cât şi normele prevăzute de Convenţiile internaţionale la care România este parte fără să se pună problema excluderii normei de drept internaţional – cum s-a formulat critica de către recurent sub aspectul neaplicării directe a dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană – o atare excludere nefiind cu putinţă nici în cazul în care norma internă ar fi contrară, prin regula impusă de art. 21 din Constituţie.
Cât priveşte critica pe care recurentul o face propunerilor de dezdăunări care în maniera prevăzută din Fondul Proprietatea, este incertă şi lipsită total de credibilitate, nici aceasta nu poate fi primită, neîncadrându-se în criteriile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În acest sens această modalitate de despăgubire este în mod expres prevăzută de art. 16 Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Ca urmare, făcând trimitere la această dispoziţie din legea specială, instanţele au aplicat reglementarea legală incidentă, care a impus anumite rigori în realizarea acestei modalităţi de reparaţie.
Sub acest aspect s-a reţinut în mod corect de către instanţe că s-a stabilit dreptul la despăgubiri al reclamantului pentru întreg imobilul revendicat alături de dreptul de proprietate asupra terenului pe care se află imobilul, drept pe care reclamantul l-a obţinut deja în acelaşi proces în care i s-a invalidat cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
În acest fel criticile cu privire la injusteţea măsurii de propunere de acordare de despăgubiri sub aspectul neacoperirii în întregime a pierderii economice suferite de foştii proprietari, înainte de a se cunoaşte în concret întinderea despăgubirii, sunt şi acestea neîntemeiate.
Pentru considerentele arătate şi văzând dispoziţiile art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
