Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Obligaţia unităţii notificate de a soluţiona cererea persoanei îndreptăţite, în baza actelor doveditoare depuse.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drept de proprietate privată. Notificare depusă în temeiul Legii nr. 10/2001. Acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Obligaţia unităţii notificate de a soluţiona cererea. Termenul de soluţionare.

Index alfabetic : Drept civil.

-          Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

-          Obligaţia unităţii notificate de a soluţiona cererea.

-          Termenul prevăzut de lege.

Legea nr.10/2001 : art.25

Normele metodologice de aplicare a

Legii nr.10/2001 : art.22 pct.3

Potrivit art.25 din Legea nr.10/2001 republicată, unitatea notificată este obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită, nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către persoana îndreptaţită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea notificata, soluţia instantei, de obligare a acesteia din urma la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate, este în concordanţă cu legea.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 267 din 18 ianuarie 2008

Prin sentinţa civilă nr.20990 din 14 noiembrie 2002, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea formulată de reclamanta C.F.D., împotriva Consiliului Local al Municipiului Timişoara şi Prefectura judeţului Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta a depus la Prefectura judeţului Timiş, cerere în baza Legii nr.10/2001, urmând ca aceasta să fie soluţionată pe cale administrativă.În atare situaţie, cererea adresată instanţei, de restituire a imobilului din Timişoara, este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.643 din 9 mai 2003, Tribunalul Timiş, secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă considerând, pentru aceleaşi argumente ca şi prima instanţă, că acţiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.3759 din 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a caracterizat acţiunea reclamantei ca fiind o cerere întemeiată pe dreptul comun, pe deplin admisibilă, în condiţiile în care însăşi Legea nr.10/2001, prin art.46, art. 47 alin.(2) şi art. 48, prevede posibilitatea promovării acţiunilor în nulitate, iar potrivit art.24 alin. (7) din lege, prezenta acţiune nu poate fi caracterizată ca o contestaţie împotriva deciziei motivate a deţinătorului imobilului.

Prin decizia civilă nr.42 din 28 ianuarie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa Judecătoriei Timişoara, a admis acţiunea şi, evocând fondul, a constatat că imobilul in litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului de la antecesorul reclamantei. A constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 şi l-a obligat pe Primarul Municipiului Timişoara, ca reprezentant al Consiliului Timişoara, să emită decizie motivată, care să conţină oferta de restituire în natură sau prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.

Prin decizia nr.473 din 18 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul local Timişoara, a casat decizia Curţii de Apel Timişoara, decizia din 9 mai 2003 a Tribunalului Timiş şi sentinţa Judecătoriei Timişoara şi a trimis cauza spre soluţionare la Tribunalul Timiş, ca instanţă de fond.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

Legea nr.10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001, are o aplicaţiune generală în materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a unor bunuri nemişcătoare, pentru că art.2 din lege acoperă în concepţia legiuitorului sfera tuturor modalităţilor de preluare abuzivă a imobilelor.

Instanţele au soluţionat cauza şi cu neobservarea normelor legale care reglementează competenţa lor după materie.

În cauza dedusă judecăţii se pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, care fie din neglijenţă fie din rea-voinţă refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptăţită.

Fie că persoana juridică notificată răspunde printr-o decizie sau dispoziţie motivată, fie că ea refuză nejustificat să răspundă la notificare, demersului judiciar al persoanei îndreptăţite trebuie să i se dea o rezolvare unitară, atât din punct de vedere al judecăţii de fond cât şi din cel al competenţei materiale, astfel că în ambele situaţii competenţa aparţine în primă instanţă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, conform art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001.

Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Timiş, secţia civilă a pronunţat sentinţa nr.3130 din 28 noiembrie 2006, prin care a admis în parte acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe Primarul Municipiului Timişoara la emiterea unei decizii corespunzătoare pentru imobilul situat în Timişoara, respingând în rest solicitările reclamantei şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei Prefectului judeţului Timiş.

Tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului, considerând că procedura administrativă este obligatorie şi că instanţa de judecată nu se poate substitui Primarului Municipiului Timişoara.

Prin decizia civilă nr.224 din 18 aprilie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, respingând acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele :

Din probatoriul administrat, rezultă că dosarul administrativ nr.1929 din 13 martie 2001 este incomplet, aspect necontestat chiar de către reclamantă.

Deşi reclamantei i s-au solicitat în mai multe rânduri anumite acte în original sau în copie legalizată, aceasta nu s-a conformat, astfel încât şi în prezent de la dosarul administrativ lipseşte cartea funciară la zi şi în original.

Conform dispoziţiilor art.2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, notificatoarei îi revine obligaţia să facă dovada proprietăţii şi a calităţii de persoană îndreptăţită, fără aceste acte doveditoare, Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001 fiind în imposibilitate de a soluţiona notificarea petentei.

De asemenea, a mai reţinut că, potrivit art.108 alin.(4) C.proc.civ., reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi arătând că, în mod greşit, au fost aplicate dispoziţiile art.108 alin.(4) C.proc.civ.

Totodată, a mai arătat că, potrivit art.22 pct.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, a depus la dosar toate actele doveditoare, iar în ceea ce priveşte anumite acte originale, a depus la dosar fotocopii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte a constatat că aceasta este nelegală, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a înregistrat la Primăria Municipiului Timişoara o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, precum şi înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la imobilul din Timişoara.

Potrivit art.25 din Legea nr.10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situaţia de fapt reţinută de curtea de apel – aceea a nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor considerate necesare de către pârât – soluţia de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate pronunţată de tribunal, era în concordanţă cu legea.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a constatat că dispoziţiile art.108 alin.(4) C.proc.civ. au fost greşit aplicate în cauză şi în baza art.312 şi art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a admis recursul, a modificat decizia şi a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, ca nefondat.