Motivarea Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009

Curtea Constituţională a dat publicităţii motivarea Deciziei nr.1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost modificate prin art.I pct.1 din O.U.G. nr.62/2010 declarată neconstituţională prin Decizia nr.1354/20.10.2010 a Curţii Constituţionale.

Instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.III/1995, că, în ipoteza în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituţională se va pronunţa asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea modificată este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.

În cauza de faţă, Curtea a constatat că dispoziţiile art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin art.I pct.1 din O.U.G. nr.62/2010, cuprind două soluţii legislative distincte, şi anume: pe de-o parte, teza întâi privind acordarea unor despăgubiri (soluţie legislativă preluată şi de dispoziţiile modificatoare) iar, pe de altă parte, teza a doua, respectiv punctele 1-3 ale lit.a), referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri (soluţie legislativă introdusă prin dispoziţiile modificatoare).

Prin urmare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, numai dispoziţiile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la faptul că: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]”, dat fiind faptul că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat soluţia legislativă de acordare a despăgubirilor.

• Referitor la constituţionalitatea procesului legislativ de adoptare a Legii nr.221/2009, Curtea a observat că Legea respectivă face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art.75 şi ale art.76 alin.(1) din Constituţie şi “nu a fost supusă controlului de constituţionalitate a priori, conform art.146 lit.a) din Constituţie”.
• Referitor la critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea art.111 alin.(1) şi art.138 alin.(5) din Constituţie, Curtea a constatat că este neîntemeiată, dat fiind că “Guvernul şi-a exercitat iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege, însoţit de Expunerea de motive, care, la Secţiunea a 4-a – Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, conţine informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificări ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificări. Prin urmare, Curtea constată că au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de art.111 alin.(1) şi art.138 alin.(5) din Constituţie în ceea ce priveşte adoptarea Legii nr.221/2009”.
• Referitor la pretinsa încălcare a art.104 din Tratatul de la Maastricht, Curtea a apreciat că “nu este competentă să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul naţional cu dispoziţii din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin prisma art.148 alin.(2) din Constituţie, astfel cum solicită autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Critica priveşte astfel aspecte ce ţin de aplicarea legii, ceea ce nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, ci a instanţelor judecătoreşti care, din oficiu sau la cererea părţii, pot formula o întrebare preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit art.267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr.137/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 22 martie 2010.”
• Referitor la celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut următoarele aspecte:

- Statul a creat cadrul legislative favorabil pentru a garanta realizarea dreptului la restituire, fie prin  restituire în natură, fie prin acordarea unei despăgubiri în cazul imposibilităţii de restituire în natură.

- Prin O.U.G. nr.214/1999, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 – 14 decembrie 1989, li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. Decizia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă poate fi folosită ca probă în faţa instituţiilor abilitate, atestând caracterul politic al infracţiunilor a căror săvârşire a atras măsura confiscării bunurilor.

- Există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, legiuitorul preocupându-se constant de îmbunătăţirea legislaţiei în acest sens, ca de exemplu: prevederile Decretului – lege nr.118/1990, prevederile O.U.G. nr.214/1999, prevederile Legii nr.221/2009.

- Curtea a apreciat că “ scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral.” Totodată opinează că nu poate exista decât cel mult o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

- În materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art.4 din Decretul – lege nr.118/1990 şi art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 – care au un scop comun, respectiv de a acorda sume de bani persoanelor persecutate din motive politice. Referitor la acest din urmă aspect, Curtea a apreciat că “despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art.4 din Decretul – lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.”

- Curtea a mai observat că prevederile legale criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, apreciind că legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, respectiv cel al echităţii şi dreptăţii. Mai precizează că procedând astfel “se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.”

- Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă şi încalcă totodată şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care la art.16, având denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”, stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

În opinia Curţii, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă , există reglementări paralele. Astfel, “pe de-o parte, Decretul – lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări şi completări, şi O.U.G. nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.”

Sub acest aspect, Curtea a apreciat că “reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmaţia din Expunerea de motive a Legii nr.221/2009, în sensul că  <pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul – Lege nr.118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită>.” În continuare arată că “aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacţia morală a recunoaşterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.”

Redactarea prea vagă, lipsa de precizie, previzibilitate şi claritate a normei juridice a dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr.221/2009, au condus la aplicarea incoerentă a acestora, ce a avut drept consecinţă, acordarea de către instanţele de judecată de despăgubiri în valoare de până la 600.000 Euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă.

Pentru considerentele expuse mai sus şi detaliate în motivarea Deciziei nr.1358/21.10.2010,  Curtea Constituţională, în unanimitate, a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Potrivit prevederilor art.147 alin.(1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Decizia Curţii Constituţionale este definitivă şi general obligatorie.