HOTĂRÂREA
din 23 iunie 2009, definitivă la 23 septembrie 2009,
în Cauza Paula Constantinescu împotriva României

(Cererea nr. 28.976/03)

În Cauza Paula Constantinescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 iunie 2009, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.976/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Paula Constantinescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 25 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La data de 5 martie 2008 preşedintele Secţiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, el a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanta s-a născut în anul 1921 şi locuieşte în Bucureşti.

5. Printr-un contract încheiat la data de 6 decembrie 1949, reclamanta a cumpărat un bun imobil compus dintr-o construcţie şi un teren. Conform contractului, construcţia avea următoarea structură: subsol, parter şi două etaje.

6. În anul 1950, bunul menţionat mai sus a fost naţionalizat.

7. În cursul anului 1999, reclamanta a pornit o acţiune în revendicare împotriva Consiliului General Bucureşti (consiliul general). A fost efectuată o expertiză în procedura în discuţie. Expertul s-a deplasat la imobil în prezenţa reprezentanţilor reclamantei şi ai consiliului general. În raportul de expertiză întocmit, expertul arăta că imobilul avea 3 niveluri, adică parter, etaj şi mansardă, şi că dimensiunile sale exterioare corespundeau cu cele ce rezultau din planurile aferente contractului de vânzare-cumpărare din 1949.

8. Prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat consiliul general să îi restituie reclamantei bunul imobil (bunul) situat în municipiul Bucureşti, str. Lipscani nr. 65 (fostul număr 67), la intersecţia cu str. Hanul cu Tei, compus dintr-o clădire cu 3 niveluri, adică parter, etaj şi mansardă, clădire identificată prin expertiză, precum şi terenul situat sub construcţie. În decizia sa, Curtea de Apel Bucureşti, a reţinut că naţionalizarea bunului fusese ilegală.

9. Între timp, printr-un contract autentic încheiat la data de 21 martie 2001, Primăria Municipiului Bucureşti a vândut unei societăţi comerciale cu răspundere limitată etajul şi mansarda bunului. Contractul avea ca temei legal Hotărârea Guvernului nr. 505/1998 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către actualii deţinători şi pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acesteia (paragraful 31 de mai jos). Reclamanta nu a avut cunoştinţă de încheierea acestui contract.

10. Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a fost confirmată prin Decizia definitivă din data de 12 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, care a respins recursul formulat de consiliul general, care considera că naţionalizarea bunului fusese legală.

11. Reclamanta s-a adresat în mai multe rânduri Primăriei Municipiului Bucureşti în vederea executării deciziei în discuţie.

12. Prin Adresa din data de 5 iunie 2003, Administraţia Fondului Imobiliar (AFI), entitate subordonată consiliului general, a informat-o pe reclamantă că, potrivit arhivelor sale, adresa poştală a bunului era str. Lipscani nr. 63-65. Aceasta i-a precizat şi că zona în care era situat bunul a făcut obiectul unor ample lucrări de consolidare şi construcţie de noi etaje începând cu anul 1970, astfel încât suprafeţele şi compartimentele iniţiale ale bunurilor în discuţie au cunoscut modificări. Referitor la situaţia juridică a bunului, AFI a precizat că subsolul şi parterul bunului erau ocupate de o terţă persoană în baza unui contract de închiriere şi că o societate comercială deţinea etajul clădirii, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 februarie 2000.

13. La data de 7 august 2003, reclamanta a solicitat primăriei să execute Decizia din data de 16 ianuarie 2001.

14. La data de 26 august 2003, primăria a informat-o că tocmai ceruse informaţii de la AFI pentru clarificarea situaţiei juridice a bunului.

15. La data de 10 septembrie 2003, AFI a comunicat primăriei că nu este în măsură să identifice bunul, deoarece suprafeţele reţinute în expertiză erau diferite de cele existente în arhivele entităţii în discuţie. AFI i-a mai semnalat primăriei că statul a fost cel care a suportat costurile lucrărilor realizate în zona respectivă.

16. La data de 1 octombrie 2003, primăria a transmis reclamantei răspunsul primit de la AFI şi i-a recomandat să se adreseze unui executor judecătoresc în vederea executării deciziei.

17. Ulterior, reclamanta a adresat memorii Parlamentului României, Avocatului Poporului şi procurorului general al României, cerându-le asistenţa. Aceste memorii au fost transmise Primăriei Municipiului Bucureşti.

18. În anul 2004, reclamanta a solicitat unui executor judecătoresc să înceapă executarea silită a hotărârii judecătoreşti în discuţie.

19. La data de 26 aprilie 2004, executorul a întocmit un proces-verbal în care a constatat punerea în posesie a reclamantei. Această punere în posesie a fost pur formală, deoarece reprezentantul părţii pârâte a fost absent, cheile bunului nu i-au fost predate reclamantei, iar accesul său în imobil nu a fost asigurat.

20. Reclamanta a reiterat cererile către primărie pentru executarea deciziei.

21. La data de 16 iunie 2004, primăria i-a reamintit că identificarea bunului nu era posibilă. În plus, ţinând cont de Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, aceasta a considerat că reclamanta se afla în posesia bunului.

22. Din Adresa din data de 30 august 2005 a Direcţiei impozite, furnizată atât de reclamantă, cât şi de Guvern, reiese că în baza procesului-verbal menţionat mai sus reclamanta achită impozite pentru acest bun.

23. În cursul anului 2005, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o acţiune în revendicare împotriva a 3 societăţi comerciale ce ocupau bunul la data respectivă. Ea arăta că pârâtele fie au încheiat în mod ilegal contracte de închiriere cu primăria, fie s-au instalat în imobil în lipsa oricărei autorizări în acest sens.

24. Între timp, Primăria Municipiului Bucureşti a informat reclamanta că adresa poştală actuală a bunului era str. Lipscani nr. 63-65.

25. Pe de altă parte, la data de 21 martie 2007, reclamanta a solicitat AFI să îi prezinte proiectele referitoare la consolidarea bunurilor din zonă începând cu anul 1970. La data de 27 martie 2007, AFI a informat-o că nu dispune de astfel de proiecte şi că nu este în măsură să precizeze dacă bunul reclamantei fusese reevaluat ca urmare a realizării acestor proiecte.

26. Prin Sentinţa rămasă definitivă din data de 28 mai 2007, judecătoria a admis acţiunea introdusă în anul 2005 şi a dispus ca cele 3 societăţi în discuţie să îi restituie reclamantei bunul. Instanţa a constatat că, deşi la data de 26 aprilie 2004 a fost întocmit un proces-verbal de punere în posesie, reclamanta nu avea totuşi posesia bunului său, care era ocupat de pârâte.

27. La cererea reclamantei, sentinţa a fost învestită cu formulă executorie. În anul 2008, reclamanta s-a adresat executorului judecătoresc în vederea executării sentinţei respective.

28. La data de 11 martie 2008, executorul a pus-o efectiv pe reclamantă în posesia parterului imobilului.

29. Prin Adresa din data de 7 iunie 2008, AFI a informat Guvernul, ca răspuns la cererea sa de informaţii, că, potrivit arhivelor sale, adresa bunului era str. Lipscani nr. 63-65. De asemenea, aceasta a precizat că, având în vedere că statul suportase costurile de consolidare a bunului şi de construire a noilor etaje, etajul bunului şi mansarda au fost vândute în baza Hotărârii Guvernului nr. 505/1998. Prin aceeaşi adresă, AFI s-a considerat exonerată de orice răspundere faţă de reclamantă, având în vedere Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, care se referea, după părerea sa, tocmai la executarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001.

30. La data de 13 iunie 2008, Primăria Municipiului Bucureşti a transmis Guvernului, tot ca răspuns la o solicitare de informaţii, o adresă în care susţinea că executarea deciziei în discuţie a fost împiedicată de imposibilitatea identificării bunului. Ca şi AFI, primăria a considerat că reclamanta a fost pusă în posesia bunului la data de 26 aprilie 2004.

II. Dreptul intern pertinent

31. Hotărârea Guvernului nr. 505/1998 (Hotărârea nr. 505/1998), în vigoare la data evenimentelor, reglementa procedura de vânzare a spaţiilor comerciale construite din fonduri publice.

32. Prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) sunt descrise, printre multe altele, în cauzele Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, § 23, CEDO 2005-VII) şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).

ÎN DREPT

I. Asupra obiectului litigiului

33. În formularul său de cerere trimis Curţii la data de 25 august 2003, reclamanta a arătat că în anul 1950 statul a naţionalizat “bunul [său] imobil situat în Bucureşti, în str. Lipscani nr. 65 (fostul nr. 67), la intersecţia cu strada Hanul cu Tei, compus din parter, etaj şi mansardă”.

34. Prin Scrisoarea din data de 16 octombrie 2003, reclamanta a adus la cunoştinţa Curţii răspunsul din 5 iunie 2003 primit de la AFI la cererea sa de informaţii (paragraful 12 de mai sus).

35. Prin Scrisoarea din 17 decembrie 2003, reclamanta a reamintit că Curtea de Apel Bucureşti obligase consiliul general să îi restituie bunul compus din “parter, etaj şi mansardă, precum şi terenul situat sub construcţie”.

36. La data de 19 octombrie 2005, reclamanta a prezentat demersurile întreprinse pe lângă primărie în vederea restituirii bunului “compus din parter, etaj şi mansardă”.

37. Prin Scrisoarea din 18 aprilie 2008, reclamanta a informat Curtea despre faptul că tocmai intrase în posesia parterului clădirii la data de 11 martie 2008. Prin aceeaşi scrisoare, ea a comunicat următoarele:

“Restituirea [subsolului] şi a mansardei nu a fost soluţionată nici de instanţele române, nici de Primăria Bucureşti. [Aceasta] a fost notificată în termenul prevăzut de lege. Dosarul întemeiat pe Legea nr. 10/2001 a fost înregistrat (…) la data de 18 iulie 2001 la Primăria Bucureşti.”

38. În observaţiile sale prezentate la data de 19 august 2008 ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a reiterat faptul că nu a fost pusă în posesia “subsolului, etajului şi mansardei”. Ea a prezentat în anexă la observaţii o adresă din data de 24 februarie 2006 prin care primăria îi răspundea la cererea sa de informaţii din data de 2 februarie 2006 cu privire la subsolul bunului. Conform adresei respective, acest spaţiu fusese închiriat în anul 1977 unei asociaţii şi în prezent era ocupat de o societate comercială în lipsa unui contract. Prin aceeaşi scrisoare, primăria informa reclamanta despre faptul că se afla pe rol o procedură judiciară având ca obiect rezilierea contractului de închiriere al asociaţiei şi expulzarea ocupanţilor.

39. Curtea constată că, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a obligat consiliul general să îi restituie reclamantei clădirea cu 3 niveluri, adică parter, etaj şi mansardă, clădire identificată prin expertiză, precum şi terenul situat sub construcţie. De asemenea, ea observă că expertiza efectuată în procedura respectivă şi pe care curtea de apel şi-a întemeiat soluţia preciza că această clădire avea structura menţionată mai sus. Mai mult chiar, expertiza din luna august 2008 transmisă de reclamantă în anexă la cererea sa de satisfacţie echitabilă a reţinut aceeaşi structură (paragraful 58 de mai jos).

40. În orice caz, abia la data de 18 aprilie 2008, adică după data la care cererea sa a fost comunicată Guvernului, reclamanta s-a plâns pentru prima oară de nerestituirea subsolului.

41. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că nu este cazul să statueze asupra capetelor de cerere ce nu au fost invocate decât după comunicarea plângerii către guvernul pârât (Vigovskyy împotriva Ucrainei, nr. 42.318/02, § 14, 20 decembrie 2005; Dreptu împotriva României, nr. 19.835/03, §§ 28 şi 29, 13 noiembrie 2008). Pe de altă parte, ea nu poate specula asupra soluţiei procedurii judiciare referitoare la subsolul clădirii (paragraful 38 de mai sus).

42. Având în vedere cele de mai sus, analiza Curţii va fi, aşadar, limitată la pretinsele încălcări referitoare la bunul descris în Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti (paragraful 8 de mai sus).

43. În măsura în care reclamanta înţelege să se plângă în faţa sa de nerestituirea subsolului bunului, Curtea consideră că reclamanta are posibilitatea de a o sesiza, dacă este cazul, cu o nouă cerere.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1

44. Reclamanta susţine că neexecutarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001 i-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Articolele invocate prevăd următoarele:

Articolul 6 § 1

“Orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilităţii

45. Curtea consideră că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Ea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

46. Guvernul consideră că autorităţile au făcut eforturi în vederea executării Deciziei din data de 16 ianuarie 2001, dar că acestea au întâmpinat dificultăţi în identificarea bunului. Guvernul mai observă că reclamanta a fost pusă în posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008.

47. Reclamanta reiterează faptul că a recuperat posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008. Ea arată, totuşi, că nu a primit subsolul, primul etaj şi mansarda. Referitor la subsol, ea prezintă scrisoarea primăriei din data de 24 februarie 2006 (paragraful 38 de mai sus). În ceea ce priveşte etajul şi mansarda, reclamanta atrage atenţia asupra faptului că primăria a vândut aceste spaţii la data de 21 martie 2001 unei societăţi comerciale. Ea furnizează copia contractului de vânzare- cumpărare şi precizează că primăria i-a comunicat această copie la data de 20 ianuarie 2006, după numeroase demersuri ale sale pe lângă această instituţie. Reclamanta arată, de asemenea, că bunul a fost dintotdeauna prevăzut cu un subsol, a cărui proprietară este.

48. Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II; Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inactivitate angajează răspunderea statului conform art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315C).

49. În speţă, Curtea observă că, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, consiliul general a fost obligat să îi restituie reclamantei un bun imobil. Partea interesată avea, aşadar, un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

50. Or, până în prezent, reclamanta nu a recuperat decât posesia unei părţi din bunul respectiv (paragraful 28 de mai sus).

51. În măsura în care Guvernul consideră că autorităţile au avut dificultăţi în identificarea bunului, Curtea reaminteşte că a fost efectuată o expertiză în procedura soluţionată prin decizia în cauză. În acest scop, expertul s-a deplasat la locaţia imobilului în prezenţa reprezentanţilor părţilor (paragraful 7 de mai sus). În orice caz, din probele aflate la dosar nu rezultă că consiliul general ar fi formulat obiecţiuni împotriva raportului de expertiză astfel întocmit, nici că ar fi invocat în faţa instanţelor naţionale argumentul referitor la imposibilitatea sa de a identifica bunul. Abia în faza de executare a fost invocat acest motiv de către autorităţile administrative (paragrafele 15 şi 16 de mai sus). În aceste condiţii, Curtea apreciază că a accepta un astfel de argument ar însemna să admită că, în cauza de faţă, administraţia ar fi putut să se sustragă de la executarea unei decizii judecătoreşti invocând pur şi simplu imposibilitatea sa de a identifica bunul (Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005; Tăculescu şi alţii împotriva României nr. 16.947/03, § 36, 1 aprilie 2008).

52. Pe de altă parte, Curtea nu ar putea nici să fie de acord cu afirmaţiile autorităţilor administrative conform cărora reclamanta a fost pusă în posesia bunului la data de 26 aprilie 2004 (paragrafele 29 şi 30 de mai sus). În această privinţă, ea constată contradicţia dintre, pe de o parte, imposibilitatea de a identifica bunul şi, pe de altă parte, punerea în posesie a reclamantei (paragrafele 19-21 de mai sus).

53. În ceea ce priveşte vânzarea de către autorităţi a etajului şi a mansardei clădirii către o societate comercială, Curtea observă că contractul de vânzare-cumpărare dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi societatea în cauză a fost încheiat la două luni după Decizia din data de 16 ianuarie 2001, care dispunea restituirea de către consiliul general a bunului către reclamantă şi, în orice caz, în timp ce procedura judiciară în discuţie era pe rol (paragrafele 8-10 de mai sus). Curtea reaminteşte în acest sens că, în calitatea sa de apărător al ordinii publice, statul avea o obligaţie morală de exemplu, a cărei respectare trebuia să o asigure prin organele sale investite cu misiunea de protejare a ordinii publice. Or, vânzarea bunului în litigiu după ce a fost obligat să îl restituie reclamantei înseamnă negarea activităţii instanţelor [vezi, mutatis mutandis, Păduraru împotriva României nr. 63.252/00, § 68, CEDO 2005-XII (extrase)].

54. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce aveau ca obiect neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României nr. 48.102/99, §§ 76 şi 85, 2 martie 2004; Dragne şi alţii împotriva României nr. 78.047/01, §§ 29-30 şi 41-43, 7 aprilie 2005; Dragalina împotriva României nr. 17.268/03, §§ 35-36, 14 octombrie 2008).

55. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o altă concluzie în cazul de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească favorabilă reclamantei.

56. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

57. Conform art. 41 din Convenţie,

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

58. Reclamanta solicită restituirea în natură a întregului bun. Ea prezintă o expertiză din data de 6 august 2008 conform căreia valoarea de piaţă a părţii bunului cu care nu a fost pusă în posesie este de 1.502.761 euro (EUR). Expertiza a reţinut că bunul imobil este format dintr-o clădire cu 3 niveluri – parter, etaj şi mansardă – şi din terenul situat sub construcţie. Expertul a mai luat în considerare şi suprafeţele ce reieşeau din expertiza efectuată în procedura soluţionată prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, din care a înlăturat suprafaţa care se afla deja în posesia reclamantei.

59. Reclamanta mai solicită şi suma de 6.000 EUR ca daune morale.

60. Guvernul observă mai întâi că nici Decizia din data de 16 ianuarie 2001, nici expertiza prezentată de reclamantă în anexa la cererea sa de reparaţie echitabilă nu au făcut nicio menţiune cu privire la existenţa unui subsol al clădirii. Guvernul contestă şi suprafeţele reţinute în expertiza reclamantei. Acesta depune la dosar o expertiză din luna iulie 2008 conform căreia valoarea bunului este de 727.101 EUR. Expertiza prezentată de Guvern ţine cont de suprafeţele ce rezultă din expertiza judiciară efectuată în speţă şi de faptul că reclamanta a recuperat posesia unei părţi din bunul respectiv. De asemenea, ea se sprijină pe Adresa din data de 30 august 2005 a direcţiei finanţelor publice pentru a stabili suprafaţa de evaluat.

61. Guvernul consideră, de asemenea, că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. În plus, suma solicitată cu acest titlu de reclamantă este excesivă, după părerea sa.

62. Având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, ea trebuie rezervată, ţinând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamantă (art. 75 § 1 din Regulament).

B. Cheltuieli de judecată

63. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, însă fără a le cuantifica şi fără a preciza dacă este vorba de cheltuieli efectuate în faţa instanţelor interne sau pentru prezentarea cererii în faţa Curţii.

64. Guvernul invită Curtea să respingă această cerere.

65. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă, ţinând cont de faptul că reclamanta nici nu şi-a cuantificat şi nici nu şi-a justificat cheltuielile de judecată a căror rambursare o solicită, Curtea hotărăşte să nu îi acorde nicio sumă în acest sens (Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC] nr. 33.348/96, §§ 133 şi 134, CEDO 2004-XI).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1;

3. hotărăşte că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată; prin urmare:

a) o rezervă în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral;

b) invită Guvernul şi reclamanta să îi adreseze în scris, în termenul de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această chestiune şi, în special, să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care ar putea ajunge;

c) rezervă procedura ulterioară şi îi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o fixa în caz de nevoie;

4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 23 iunie 2009, conform art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA
din 8 iunie 2010

în Cauza Maties împotriva României
(Cererea nr. 13.202/03)

În Cauza Maties împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători,

şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2010,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13.202/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Doru Octavian Maties (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 24 februarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 2 iunie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamantul s-a născut în anul 1946 şi locuieşte în Târgu Mureş.

5. Bunicul reclamantului, P.O., era proprietarul unui teren situat la Iernut, pe care a fost obligat să îl cedeze statului în timpul regimului comunist.

6. După anul 1990 au fost adoptate Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, care stabilesc măsuri de despăgubire pentru foştii proprietari de terenuri. Ultima dintre aceste legi dispunea că foştii proprietari de terenuri cărora nu le puteau fi restituite terenurile în natură aveau dreptul să li se atribuie în schimb un alt teren sau despăgubiri.

7. După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamantul şi P.V.R., un alt moştenitor, au făcut demersuri administrative pentru a li se restitui un teren în suprafaţă de 17,47 hectare ce îi aparţinuse lui P.O.

8. Prin Decizia nr. 40/L/2000, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate (Comisia judeţeană) a constatat că, deşi reclamantul şi P.V.R. aveau dreptul să obţină o reparaţie în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în discuţie nu era posibilă. Comisia a decis înscrierea creanţei lor în tabelul prevăzut în anexa nr. 39 la Hotărârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991. Acest tabel indica persoanele care, aflate în imposibilitatea obiectivă de a li se restitui terenurile ce le-au aparţinut în trecut sau de a obţine în schimb alte terenuri echivalente, aveau dreptul la o despăgubire.

9. Reclamantul a contestat această decizie, susţinând că preferă atribuirea unui teren echivalent decât o reparaţie pecuniară care, după părerea sa, era ineficientă şi iluzorie. Prin decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003, Tribunalul Judeţean Mureş a confirmat Decizia nr. 40/L/2000 şi a statuat că, deoarece nu putea fi atribuit niciun teren din cauza lipsei de terenuri disponibile la Iernut, partea interesată avea să fie despăgubită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 1/2000.

10. Prin decizia din data de 21 octombrie 2008, ţinând cont de rezultatul unei expertize tehnice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit cuantumul despăgubirii datorate reclamantului şi lui P.V.R. în sumă de 1.886.771 lei (RON). De asemenea, decizia prevedea că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente pentru a obţine executarea sa. Această decizie i-a fost comunicată reclamantului la data de 5 noiembrie 2008.

11. Pentru a obţine executarea deciziei din data de 21 octombrie 2008 menţionate mai sus, reclamantul trebuia să se adreseze Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, direcţie ce funcţiona în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cu următoarele documente: o cerere prin care opta pentru plata unei sume de bani, decizia prin care i se recunoştea dreptul la despăgubiri, certificatul de acţionar la Fondul “Proprietatea”, dacă acesta i-a fost emis, coordonatele sale bancare şi un mandat din partea lui P.V.R.

12. Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că nu s-a adresat Direcţiei pentru acordarea despăgubirilor în numerar, pe motivul că posibilitatea de a obţine o sumă de bani rămâne iluzorie.

II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente

13. Prevederile legale esenţiale şi jurisprudenţa internă relevantă, inclusiv extrasele din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (OUG nr. 81/2007) referitoare la sistemul de despăgubire pentru imobilele naţionalizate, sunt descrise în hotărârile Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Viaşu împotriva României (nr. 75.951/01, §§ 38-49, 9 decembrie 2008). Textele relevante ale Consiliului Europei, şi anume Rezoluţia Res (2004)3 cu privire la hotărârile care relevă o problemă structurală subsecventă şi Recomandarea Rec (2004)6 privind îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptate de Comitetul de miniştri, sunt de asemenea citate în hotărârea Viaşu, menţionată mai sus (§§ 50 şi 51).

14. În temeiul art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, persoanele care erau îndreptăţite să obţină o despăgubire ce depăşea 500.000 RON puteau obţine o sumă în numerar, în cuantum de maximum 500.000 RON, diferenţa fiind transformată în acţiuni la Fondul “Proprietatea”. Despăgubirea în numerar era plătită în două tranşe a câte 250.000 RON, într-un interval de 2 ani.

15. La data de 12 februarie 2008, Hotărârea Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.095/2005, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Conform acestei noi norme legale, după emiterea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, partea interesată trebuia să opteze la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor fie pentru primirea unei părţi din sumă în numerar (în limita a 500.000 RON), iar restul în acţiuni la Fondul “Proprietatea”, fie pentru primirea de acţiuni la fond pentru întreaga sumă (vezi şi paragraful 11 de mai sus).

16. Dacă opta pentru primirea unei părţi din sumă în numerar, partea interesată trebuia să formuleze o cerere în acest sens la Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar ce funcţiona în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Această autoritate trebuia să înlocuiască titlul de despăgubire cu un titlu de plată corespunzător sumei de plată în numerar, precum şi cu un titlu de conversie corespunzător restului sumei de convertit în acţiuni la Fondul “Proprietatea”. Hotărârea Guvernului menţionată mai sus prevedea ca cererile de opţiune să fie analizate în ordine cronologică, fără să fie prevăzut în mod expres vreun termen în acest sens. Titlurile de despăgubire pot fi valorificate în termen de cel mult 3 ani de la data emiterii lor, termen care, în orice caz, nu expiră decât după 12 luni de la prima tranzacţionare la bursă a acţiunilor Fondului “Proprietatea”.

17. Termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar (paragraful 14 in fine de mai sus) începe să curgă de la data emiterii titlului de plată.

18. Conform informaţiilor oficiale aflate pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, la data de 19 aprilie 2010 au fost înregistrate 16.463 de cereri de opţiuni la autoritatea competentă. Valoarea despăgubirilor pentru care părţile interesate şi-au exprimat intenţia de a primi o sumă în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma plătită până la data menţionată mai sus este de 343.270.664 RON.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

19. Reclamantul se plânge cu privire la imposibilitatea de a se bucura de dreptul de a fi despăgubit pentru terenul naţionalizat, conform prevederilor legale în materie, şi invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilităţii

20. Guvernul ridică o excepţie de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Acesta consideră că reclamantul nu deţine un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene nu stabileşte valoarea despăgubirii datorate reclamantului şi nicio altă hotărâre judecătorească definitivă nu i-a recunoscut dreptul de a i se acorda o despăgubire al cărei cuantum să fi fost stabilit. Prin urmare, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele Broniowski împotriva Poloniei [MC] (nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Matache şi alţii împotriva României (nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006), reclamantul nu are o creanţă stabilită şi exigibilă.

21. Reclamantul nu prezintă observaţii în această privinţă.

22. Curtea reaminteşte faptul că a statuat deja, în cauze similare cu cea de faţă, că deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaşte părţilor interesate dreptul la o despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un “interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil şi exigibil, care, în opinia sa, se include în noţiunea de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 58-60).

23. Argumentele Guvernului nu pot duce, în speţă, la o concluzie diferită. Curtea observă că dreptul reclamantului la o despăgubire a fost confirmat în mod constant şi regulat de către autorităţi, stabilit clar în dreptul intern, aşa cum reiese din Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei judeţene, prin care se validează înscrierea creanţei reclamantului, şi chiar, din Decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003 a Tribunalului Judeţean Mureş (mutatis mutandis, Viaşu, menţionată mai sus, § 59).

24. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsă. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

25. Reclamantul subliniază că se află de mai mulţi ani în imposibilitatea de a beneficia în mod efectiv de despăgubirea în discuţie. El consideră că Decizia din 21 octombrie 2008 prin care se stabilea cuantumul despăgubirii nu poate fi executată în mod efectiv. Mai exact, el consideră inacceptabile termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar, ce reprezintă în cazul său mai puţin de o treime din despăgubirea datorată, precum şi faptul că diferenţa va fi convertită în acţiuni la Fondul “Proprietatea”, fond care nu funcţionează.

26. Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul a utilizat posibilitatea de a se adresa autorităţilor administrative pentru a i se acorda o despăgubire. În opinia sa, mecanismul implementat prin Legea nr. 247/2005 şi referitor la înfiinţarea Fondului “Proprietatea” este capabil să le ofere persoanelor îndreptăţite o despăgubire care să corespundă cerinţelor din jurisprudenţa Curţii. Conform ultimelor modificări ale Legii nr. 247/2005, o parte din despăgubirea în discuţie i-ar putea fi plătită în numerar părţii interesate şi au fost făcute progrese pentru ca Fondul “Proprietatea” să devină funcţional.

27. Guvernul mai observă că reclamantul a obţinut o decizie prin care i se acordau despăgubiri, însă decizia nu poate fi executată din cauză că partea interesată nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).

28. Curtea face trimitere la jurisprudenţa invocată în Cauza Viaşu, menţionată mai sus, cu privire la obligaţiile stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 1 în sarcina statului care a adoptat o legislaţie care prevede restituirea sau despăgubirea pentru bunurile confiscate într-un regim anterior (Viaşu, menţionată mai sus, § 58).

29. Aceasta reaminteşte că neexecutarea unei decizii prin care se recunoaşte dreptul de proprietate constituie o ingerinţă în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În speţă, ingerinţa în discuţie constă în omisiunea autorităţilor competente de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care i l-au recunoscut reclamantului prin Decizia nr. 40/L/2000 (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 60 şi 66, şi Ramadhi şi alţi 5, menţionată mai sus, §§ 76-77).

30. Curtea a examinat deja cauze ce ridicau probleme legate de omisiunea autorităţilor de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care l-au recunoscut părţilor interesate prin decizii definitive de a primi despăgubiri pentru bunurile imobiliare trecute în patrimoniul statului în timpul regimului comunist şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Viaşu, menţionată mai sus, §§ 62-73, Katz împotriva României, nr. 29.739/03, 20 ianuarie 2009, şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, 13 ianuarie 2009). Cu toate acestea, ea apreciază că, în cauza de faţă, situaţia este în mod sensibil diferită de cauzele menţionate mai sus, în măsura în care reclamantul a obţinut o decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care preciza, pe baza unei expertize, cuantumul despăgubirii ce îi era datorată (a contrario Viaşu, Katz şi Faimblat, menţionate mai sus). Fără a contrazice concluziile la care a ajuns în cauzele menţionate mai sus, Curtea apreciază că, în speţă, din motivele precizate mai jos, se impune o analiză mai nuanţată.

31. Curtea constată că prevederile legale aplicabile în materie îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Mai exact, reclamantul ar fi putut să încaseze suma de 250.000 RON, adică circa o treime din suma ce îi era datorată (paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de această posibilitate, reclamantul ar fi trebuit să îşi exercite un drept de opţiune (paragraful 15 de mai sus), ceea ce nu a făcut. Or, conform legii interne, această etapă era obligatorie pentru a obţine un titlu de plată care i-ar fi permis să obţină plata sumei menţionate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea observă că, din informaţiile puse la dispoziţia publicului de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reiese că pentru persoanele care au exercitat un drept de opţiune, sunt pe cale de a fi făcute plăţi şi o cincime din sumele solicitate a fost deja plătită (paragraful 18 de mai sus).

32. Având în vedere acestea, Curtea observă că este dificil să soluţioneze in abstracto problema eficienţei procedurii speciale implementate de autorităţile naţionale pentru accelerarea plăţii despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 14-16 de mai sus). De aceea, în speţă, Curtea constată că, deşi a fost informat de autorităţile naţionale despre necesitatea de a îşi exercita dreptul de opţiune, reclamantul a refuzat să o facă (paragrafele 10-12 de mai sus). Astfel, reclamantul a blocat cu bună ştiinţă procedura. Or, dacă Curtea nu poate specula asupra eficienţei procedurii speciale implementate pentru plata accelerată a unei părţi a despăgubirii, totuşi, dată fiind atitudinea părţii interesate, Curtea nu poate concluziona că autorităţile sunt în întregime răspunzătoare de imposibilitatea sa de a obţine o parte a despăgubirii. De altfel, Curtea observă că termenul acordat de lege reclamantului pentru exercitarea dreptului său de opţiune nu a expirat încă (paragraful 16 in fine de mai sus). Rezultă că, pentru acea parte a cererii care corespunde sumei pe care reclamantul ar fi putut să o primească în numerar, nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

33. În ceea ce priveşte restul despăgubirii, şi anume mai mult de două treimi din suma datorată reclamantului, Curtea constată că aceasta trebuia să facă obiectul unor acţiuni la Fondul “Proprietatea” (paragraful 14 de mai sus). Or, luând notă cu satisfacţie de evoluţia care pare să se întrevadă în practică în privinţa mecanismului de plată prevăzut de Legea nr. 247/2005, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, Curtea observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus în aplicare prin intermediul Fondului “Proprietatea” le permitea persoanelor îndreptăţite, şi în special reclamantului, să încaseze, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, despăgubirile pe care sunt îndreptăţite să le primească.

34. Prin urmare, Curtea apreciază că, pentru această parte a cererii, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări

35. Tot în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine restituirea terenului şi de lipsa de folosinţă a acestuia.

36. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la “bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Conform jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei în materie, nu trebuie considerate ca “bunuri” în sensul articolului menţionat mai sus speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

37. În speţă, ascendentul reclamantului, P.O., fusese deposedat de un teren în timpul regimului comunist. Astfel, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 1/2000 şi acţiunea subsecventă nu vizau “bunuri existente” în patrimoniul reclamantului. Curtea mai observă că nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu deţinea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

38. Rezultă că acest capăt de cerere întemeiat pe art.1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

39. Conform art. 41 din Convenţie,

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

40. Reclamantul solicită, ca daune materiale, suma de 522.912 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului a cărui restituire a fost solicitată şi suma de 155.555 EUR pentru lipsa de folosinţă timp de zece ani. El mai solicită 15.000 EUR ca daune morale.

41. Guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita decât partea ce îi revine din despăgubirea de 1.886.771 RON, stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008. De asemenea, acesta observă că reclamantul nu şi-a justificat cererea referitoare la lipsa de folosinţă a terenului în cauză şi consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral şi eventuala încălcare a Convenţiei.

42. Curtea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să refacă pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].

43. În speţă, Curtea apreciază, în acord cu Guvernul, că reclamantul nu poate pretinde decât jumătate din valoarea estimată a terenului, ţinând cont că decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îl vizează şi pe P.V.R., în părţi egale. Prin urmare, partea ce îi revine reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea reaminteşte apoi că a considerat că reclamantul ar fi trebuit să facă la nivel naţional demersurile necesare pentru a obţine plata unei părţi a despăgubirii (paragrafele 30-32 de mai sus).

44. Totuşi, pentru restul sumei, Curtea apreciază că plata despăgubirii validate prin Decizia din 21 octombrie 2008 şi fixată conform criteriilor stabilite de legislaţia română (Viaşu, menţionată mai sus, § 38), l-ar repune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Însă, ţinând cont de constatările hotărârii de faţă din care reiese că sistemul actual de restituire nu este eficient, Curtea apreciază că nu are altă opţiune decât să acorde suma care, în opinia sa, ar constitui o soluţionare definitivă şi completă a prezentului litigiu patrimonial (Viaşu, menţionată mai sus, § 89).

45. Curtea mai observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative relevante pentru pretinsa lipsă de folosinţă. Aşadar, nu îi va fi acordată nicio sumă cu acest titlu.

46. În lumina celor de mai sus, Curtea îi alocă reclamantului suma de 167.485 EUR, pentru prejudiciul material.

47. Pe de altă parte, Curtea apreciază că situaţia litigioasă trebuie să îi fi cauzat părţii interesate o stare de incertitudine şi neplăceri care justifică acordarea unei sume pentru prejudiciul moral. Ţinând cont de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, îi alocă reclamantului suma de 4.000 EUR, pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

48. Reclamantul mai solicită suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată. El prezintă documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.

49. Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru întreaga sumă solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, care este, în orice caz, excesivă.

50. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi i-o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

51. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie referitor la imposibilitatea reclamantului de a primi o despăgubire şi inadmisibilă în rest;

2. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despăgubirii pentru care reclamantul ar fi putut încasa o sumă în numerar;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru acea parte a despăgubirii ce trebuie convertită în acţiuni la Fondul “Proprietatea”;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în lei româneşti, la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) 167.485 EUR (una sută şaizeci şi şapte mii patru sute optzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;

(ii) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(iii) 50 EUR (cincizeci euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 8 iunie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA
din 27 mai 2010,
definitivă la 27 august 2010,

în Cauza Drăghici şi alţii împotriva României

(Cererea nr. 26.212/04)

În Cauza Drăghici şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 4 mai 2010,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.212/04) îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Liliana Drăghici şi Ana Mazilu şi domnul Adrian Herşiu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 3 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii susţin în mod special o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare pe motivul că nu au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi aceasta era, după părerea lor, ineficientă.

4. La data de 19 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea de mai sus Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanţii s-au născut în anul 1965, 1936 şi, respectiv, 1971 şi locuiesc în Râmnicu Vâlcea.

6. În anii 1977-1978, un teren în suprafaţă de 68.086,68 m², situat în Băile Olăneşti şi care îi aparţinea lui D.B., a fost ocupat de partidul comunist, care a construit pe el o vilă.

7. Invocând Legea fondului funciar nr. 18/1991, I.D., moştenitorul lui D.B., a cerut restituirea terenului respectiv. Cererile sale au fost respinse.

8. Reclamanţii, moştenitorii lui I.D., decedat în anul 1997, au formulat noi cereri de restituire a terenului la Primăria Băile Olăneşti, în temeiul Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, însă şi de această dată fără succes.

9. La data de 2 iulie 2001, invocând noua Lege nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului la Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” (Regia), care deţinea terenul.

10. La data de 29 mai 2002, pentru că nu au primit răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au sesizat Tribunalul Vâlcea cu o acţiune în revendicare împotriva Regiei şi Ministerului Finanţelor.

11. Printr-o hotărâre din data de 12 iunie 2003, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca pârâtele să le restituie terenul. Totuşi, acesta a respins cererea reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă rezultată din privarea de bunul lor. Pe baza probelor depuse la dosar, inclusiv a expertizei terenului, instanţa a apreciat că reclamanţii aveau un drept recunoscut prin Legea nr. 10/2001 de a cere restituirea şi că statul şi-a însuşit în mod abuziv terenul.

12. Prin Decizia din data de 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul pârâtelor şi a declarat acţiunea inadmisibilă pe motiv că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi trebuit să opteze pentru procedura prevăzută de această lege, şi nu pentru acţiunea de drept comun în revendicare. Prin aceeaşi sentinţă, curtea a respins apelul reclamanţilor cu privire la cererea lor de despăgubire pentru lipsa de folosinţă.

13. Recursul formulat de reclamanţi a fost respins prin decizia definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 noiembrie 2004.

14. Până în prezent, reclamanţii nu au primit răspuns la cererea lor din data de 2 iulie 2001.

II. Dreptul şi practica pertinente

15. Prevederile legale, inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi jurisprudenţa internă relevate sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§15-17, 13 ianuarie 2009). Textele relevante ale Consiliului Europei sunt descrise în Hotărârea Faimblat, menţionată mai sus (§§ 18-19).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

16. Reclamanţii susţin că respingerea acţiunii lor în revendicare ca inadmisibilă din cauză că nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este el prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care această procedură nu este eficientă.

Art. 6 § 1 prevede următoarele în părţile sale relevante:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)”

A. Asupra admisibilităţii

17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

18. Guvernul susţine că obligaţia unui justiţiabil de a urma o procedură administrativă înainte de introducerea cererii sale în faţa instanţelor reprezintă una dintre limitările dreptului de acces la o instanţă admise de jurisprudenţa Curţii, în cazul în care decizia administrativă astfel dată poate fi supusă controlului efectiv al instanţelor.

19. Apoi, Guvernul face o descriere detaliată a procedurilor administrative şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi susţine că această lege nu înlătură orice control judiciar al deciziilor administrative.

20. De asemenea, Guvernul arată că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi nu a fost respinsă decât după o analiză pe fond a pretenţiilor lor.

21. Reclamanţii se opun acestui argument şi insistă asupra faptului că refuzul de a le analiza acţiunea în revendicare constituie o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă.

22. De asemenea, aceştia consideră că procedura pusă la dispoziţia lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, dat fiind în special faptul că organismul de plasament colectiv în valori mobiliare “Proprietatea” (Fondul Proprietatea) nu funcţionează încă într-un mod care să poată duce la o despăgubire efectivă.

2. Aprecierea Curţii

a) Principiile aplicabile

23. Curtea s-a mai pronunţat deja asupra unor cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă.

24. Aceasta a ajuns la o constatare a încălcării art. 6 § 1 în Cauza Faimblat menţionată mai sus, apreciind şi că nu este necesar să analizeze cauza din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

25. În mod special, Curtea a stabilit deja că părţilor interesate nu li se oferă nicio garanţie cu privire la durata sau la rezultatul procedurii în faţa Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor şi că, în orice caz, Fondul “Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod apt să conducă la o acordare efectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, 9 decembrie 2008, §§ 71-72; Faimblat menţionată mai sus, §§ 37-38, şi Matache şi alţii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006, § 42).

b) Aplicarea acestor principii în speţă

26. În speţă, Curtea observă că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanţele interne care au apreciat că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deşi nicio decizie administrativă nu fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative. Modul în care instanţele, după mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanţilor acţiunea, fără a analiza comportamentul administraţiei şi respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficienţa accesului la o instanţă, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în revendicare.

27. Curtea mai reţine şi că, până în prezent, dosarul administrativ cu care reclamanţii au sesizat Regia la data de 2 iulie 2001 nu a fost soluţionat.

28. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cauza de faţă decât în cele anterioare.

29. Curtea consideră că, în speţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele au invocat existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuţie, aceştia nu au primit încă nicio despăgubire şi nu au nicio garanţie că o vor obţine în viitorul apropiat.

Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări

30. Reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul că terenul lor naţionalizat abuziv nu le-a fost încă restituit.

31. Ţinând cont de constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 29 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu se impune analiza faptului dacă, în speţă, a avut loc încălcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I; Zanghü împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23; Biserica catolică din Chania împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.862, § 50; Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003; şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

32. Reclamanţii mai consideră şi că respingerea acţiunii lor în revendicare constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie.

33. Curtea observă că acest capăt de cerere, deşi admisibil, vizează aceleaşi fapte ca şi cele analizate din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă şi apreciază că nu este necesar să le mai analizeze şi din perspectiva art. 13, în măsura în care cerinţele art. 6 sunt mai stricte (conform KudŲa împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 146, CEDO 2000-XI).

III. Asupra aplicării art. 46 din Convenţie

34. Art. 46 din Convenţie prevede următoarele:

“1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.”

35. Concluzia încălcării art. 6 din Convenţie relevă o problemă pe scară largă rezultată din deficienţele legislaţiei privind restituirea imobilelor naţionalizate ce au fost vândute de stat unor terţi. Prin urmare, Curtea apreciază că statul trebuie să pună la punct în cel mai scurt timp procedura implementată prin legile de reparaţie (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente), astfel încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, şi Katz împotriva României, nr. 29.739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Viaşu, §§ 82-83, şi Faimblat, §§ 53-54, hotărâri menţionate mai sus).

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

36. Conform art. 41 din Convenţie,

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

37. Reclamanţii solicită suma de 60.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-au suferit.

38. Guvernul consideră că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi aşa-zisul prejudiciu suferit şi că, în orice caz, o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a acestui prejudiciu.

39. Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil.

40. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă împreună reclamanţilor suma de 9.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

B. Cheltuieli de judecată

41. Reclamanţii mai solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată angajate, fără a specifica suma şi fără a prezenta documente justificative.

42. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a face dovada cheltuielilor de judecată angajate. Acesta nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.

43. Curtea reaminteşte faptul că, în sensul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile care au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesităţi şi al căror cuantum este rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).

44. Având în vedere faptul că reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile de judecată angajate, Curtea hotărăşte să nu le aloce nicio sumă în acest sens.

C. Dobânzi moratorii

45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu se impune analizarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouă mii euro), ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 27 mai 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA
din 19 ianuarie 2010,
definitivă la 28 iunie 2010,

în Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României
(Cererea nr. 4.867/04)

În Cauza Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 decembrie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.867/04) îndreptată împotriva României, prin care patru cetăţeni ai acestui stat, doamnele Elena Andreescu Murăreţ şi Maria Andreescu şi domnii Valentin-Georgin Andreescu şi Ioan Andreescu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 10 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de prima reclamantă, doamna Elena Andreescu Murăreţ. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan- Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 5 decembrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1924, 1939, 1966 şi, respectiv, 1975 şi locuiesc în Bucureşti.

5. Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.

6. Prin Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliară introdusă de reclamanţi împotriva Consiliului Municipiului Bucureşti şi a societăţii H., administrator al bunurilor statului. Instanţa le-a recunoscut calitatea de proprietari pentru imobilul situat în str. Octav Cocărescu nr. 35 din Bucureşti, statuând că naţionalizarea sa, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, fusese ilegală.

7. La data de 26 iulie 2001, reclamanţii au sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o nouă acţiune în revendicare îndreptată împotriva lui M.A. şi M.E., cărora statul le vânduse în anul 1976 o parte a imobilului aflat în litigiu. Ei s-au prevalat de Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, care le recunoştea calitatea de proprietari ai întregului bun.

8. Prin Sentinţa din data de 5 ianuarie 2002, instanţa le-a admis cererea. Aceasta a apreciat că, din moment ce naţionalizarea fusese ilegală, bunul în cauză nu fusese niciodată scos din patrimoniul lor şi că titlul lor de proprietate prevala faţă de cel al cumpărătorilor M.A. şi M.E., ce rezulta din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1976 cu statul.

9. Prin Decizia din data de 11 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul formulat de M.A şi M.E. şi, pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor. Acesta a decis că terţii cumpărători fuseseră de bună-credinţă la data vânzării şi că, în aceste condiţii, reclamanţii erau îndreptăţiţi, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obţină o reparaţie prin echivalent.

10. Prin Decizia rămasă definitivă din data de 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia deciziei pronunţate în apel. Aceasta a subliniat că instanţele naţionale erau încă obligate să aplice legea specială ale cărei prevederi derogau de la dreptul comun, aşa cum pe bună dreptate procedase Tribunalul Bucureşti în decizia sa din data de 11 iunie 2002.
II. Dreptul şi practica internă pertinente

11. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

12. Reclamanţii susţin că a existat o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza imposibilităţii lor de a se folosi de apartamentul ai cărui proprietari au fost recunoscuţi printr-o sentinţă rămasă definitivă şi devenită irevocabilă. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii

13. Guvernul invocă excepţia nerespectării termenului de 6 luni, arătând că hotărârea judecătorească definitivă ce trebuie luată în considerare este Decizia din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, în timp ce cererea a fost introdusă în faţa Curţii la data de 10 octombrie 2003.

14. Reclamanţii se opun acestei excepţii.

15. Curtea consideră că imposibilitatea pretinsă de reclamanţi de a beneficia, timp de mai mulţi ani, de dreptul de proprietate recunoscut prin Sentinţa rămasă definitivă din data de 11 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, se analizează ca o situaţie continuă. Simplul fapt că ei au încercat fără succes să îi pună capăt, solicitând, pe calea unei acţiuni în justiţie, restituirea în totalitate a bunului lor, nu schimbă cu nimic această constatare. În prezent, reclamanţilor nu li s-a restituit bunul aflat în litigiu şi nici nu au primit o despăgubire la valoarea de piaţă a acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenţie nu a început, aşadar, să curgă în speţă (a se vedea Todicescu împotriva României, nr. 18.419/02, § 16, 24 mai 2007, şi Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11.116/02, § 24, 31 mai 2007).

16. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisă. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea observă că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

17. Guvernul reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. El subliniază în special circumstanţele excepţionale care caracterizează în România mecanismul de restituire a bunurilor naţionalizate sau de despăgubire a foştilor proprietari, făcând trimitere la jurisprudenţa Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, CEDO 2004-V) şi Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([MC], nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01, CEDO 2005-VI).

18. Reclamanţii contestă caracterul real şi efectiv al sistemului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, cât şi unele măsuri adiacente.

19. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59; Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, § 35, 16 februarie 2006).

20. În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a se abate de la abordarea sa din cauzele menţionate mai sus. Vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor îi împiedică pe aceştia şi în prezent să îşi exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie echivalează, în absenţa oricărei despăgubiri, cu o privare de proprietate de facto.

21. Curtea aminteşte că, la data evenimentelor, în dreptul intern nu exista nicio cale de atac efectivă care să le poată oferi reclamanţilor o despăgubire pentru această privare (Străin, menţionată mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu, menţionată mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). În plus, aceasta observă că, până în prezent, Guvernul nu a demonstrat faptul că sistemul de despăgubiri stabilit în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 le permitea beneficiarilor acestei legi să încaseze, în baza unei proceduri şi a unui calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost privaţi.

22. Această concluzie nu exclude orice evoluţie pozitivă pe care ar putea-o cunoaşte în viitor mecanismele de finanţare prevăzute de această lege specială, în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca şi reclamanţilor, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

23. Prin urmare, a avut loc şi continuă să aibă loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

24. Conform art. 41 din Convenţie,
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu

25. Reclamanţii solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 73.938 euro (EUR), reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu, a dependinţelor sale şi a terenului aferent, precum şi suma de 10.000 EUR pentru daunele morale. În sprijinul cererii lor, aceştia trimit o expertiză tehnică din data de 16 aprilie 2006.

26. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului litigios este de 64.403 EUR şi transmite un raport de expertiză din luna mai 2006.

27. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul arată că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu şi pretinsa încălcare a Convenţiei. El consideră că o eventuală hotărâre a Curţii de constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 poate constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamanţi.

28. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenţiei.

29. Printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când statuează în materie se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării pretinse, precum şi prejudiciul moral, adică repararea stării de temere, a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din această încălcare, precum şi a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

30. Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi în această privinţă şi având în vedere neplăcerile şi incertitudinea pe care situaţia litigioasă le-a provocat-o reclamanţilor, Curtea, statuând în echitate, le acordă împreună suma de 71.000 EUR, pentru toate prejudiciile confundate.

B. Cheltuieli de judecată

31. Reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără a preciza suma şi fără a furniza documente justificative.

32. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi cheltuielile de judecată angajate. El nu se opune rambursării acestora, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.

33. Curtea reaminteşte că, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile care au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesităţi şi care sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).

34. Ţinând cont de faptul că reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile expuse, Curtea hotărăşte să nu le acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

35. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R T E A

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

3. hotărăşte:

a) ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 71.000 EUR (şaptezeci şi una mii euro), pentru toate prejudiciile confundate, sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să fie majorate cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 19 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

JobShop ^®, ajuns anul acesta la cea de-a 18-a ediţie în Timişoara, este proiectul ce reuşeşte să ofere studenţilor atât şansa de a intra în contact direct cu companii de re­nume din mediul economic timişorean, cât şi oportuni­tatea de a lua parte la o serie de activităţi ce urmăresc dobândirea de noi cunoştinţe şi aptitudini.

Ediţia din acest an se va întinde pe parcursul a şase zile, iar printre activităţile desfăşurate se vor număra: training-uri, prezentări decariere de succes şi oportunităţi de burse în străinătate, ateliere tehnice, iar toate acestea vor culmina cu două zile de stand ale companiilor prezente în incinta Universităţii Politehnica.

Ne puteţi urmări activitatea pe site-ul www.jobshop.ro/timisoara sau pe paginile de Facebook (www.facebook.com/JobShopTimisoara) şi Twitter(JobShoptm).

BEST(Board of European Students of Technology) este o organizaţie studenţească internaţională, prezentă în peste 80 deuniversităţi tehnice din 30 de ţări europene, care încurajează comunicarea şi lucrul într-un mediu multicultural prin evenimentele pe care le organizează. Asociaţia BEST, oferă studenţilor din facultăţile tehnice europene oportunităţi de învăţare şi dezvoltare personală prin faptul că aduce mai aproape partenerii din triunghiul „student – companie – universitate”.

Ne puteţi urmări activitatea pe site-ul www.best.upt.ro sau pe paginile de Facebook(www.facebook.com/besttimisoara) şiTwitter(BESTTimisoara).

Alexandra MARSEU

PR BEST Timisoara

In aceeasi sedinta Consiliul U.N.B.R. a stabilit ca propunerile adoptate in forma susmentionata vor fi supuse dezbaterii avocatilor in adunarile generale ale barourilor, astfel incat propunerile acestora de completare sau imbunatatire a modificarilor la Statut sa fie comunicate la U.N.B.R. cel mai tarziu pana la data de 9 mai 2011.

Juridice.ro

Reclamantii, Dorel Lapusan, Mircea Ioan Nitu, Nicolae Nemeti-Cristea, Dragomir Dumitru Inclezan, Leontin Lung, Cornel Matis, Liviu-Ioan Bortig, Dorel Lupsa and Delia-Liana Matis, sunt noua cetateni romani, nascuti in 1964, si, respectiv, 1968, 1941, 1956, 1967, 1966, 1937, 1957, 1960 si locuiesc in Cluj Napoca. Primii sase dintre ei au fost raniti in protestele anticomuniste de la Cluj Napoca din decembrie 1989, iar ceilalti trei sunt rude apropiate ale unor persoane care au murit in timpul acestor manifestatii.

Parchetul Militar a deschis, in ianurie 1990, o ancheta impotriva tragatorilor neidentificati si a comandantilor militari, insa, doi ani mai tarziu, a inchis dosarul cu o solutie de neinceperea urmarii penale.

Ulterior, in 1997 ancheta penala a fost redeschisa, iar sase inculpati au fost adusi in fata judecatorilor pentru omor si instigare la omor. In 2005, dupa mai multe decizii si recursuri, Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis achitarea unui acuzat si condamnarea celorlalti cinci pentru omor si tentativa de omor. Instanta suprema a acordat victimelor despagubiri, pe care Ministerul Apararii Nationale le-a si achitat in perioada apilie-iunie 2006.

Judecatorii CEDO au admis plangerea reclamantilor romani si au stabilit ca Romania a incalcat dreptul la viata al acestora, prevazut in articolul 2 al Conventiei pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale.

Ei au subliniat ca importanta pe care o are dosarul evenimentelor de la Cluj pentru societatea romaneasca ar fi trebuit sa oblige autoritatile romane sa gestioneze cu promptitudine cauza, astfel incat sa se evite orice aparenta ca statul ar tolera acte nedrepte sau ilegale.

Judecatorii europeni au decis ca Romania trebuie sa plateasca cate 10.000 de euro pentru cinci dintre aplicanti, ca daune morale. Cei care beneficiaza de aceste sume sunt Dorel Lapusan, Liviu-Ioan Bortig, Leontin Lung, Mircea Ioan Nitu and Dragomir Dumitru Inclezan.

De asemenea, Lung si Lapusan vor primi cate 750 euro, iar Inclezan, 660 euro, pentru cheltuieli de judecata.

Tot marti, in cauza nr. 2162/05 a Colegiului de Consilieri Juridici din Arges vs. Romania, in care asociatia reclama incalcarea dreptului de libera asociere, CEDO a decis ca statul roman este vinovat de violarea articolului 11 din Conventie (libertatea de intrunire si asociere).

Solicitantul nu a emis nicio pretentie financiara, de aceea statul roman nu va trebui sa plateasca daune, insa judecatorii europeni au stabilit ca situatia ar putea fi remediata daca i se va permite asociatiei, pe baza Codului de Procedura Civila, sa faca recurs extraordinar.

AvocatNet

Parlamentul a adoptat legea de respingere a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 42/2009 pentru modificarea Codului de procedura civila, care prevedea ca executorul judecatoresc are obligatia sa ceara instantei de executare incuviintarea executarii silite.

Respingerea se justifica prin faptul ca prin Legea nr.202/2010, pct. 36 a fost modificat  art. 373 indice 1 din Codul de procedura civila in sensul ca executorul judecatoresc are obligatia sa solicite instantei de executare incuviintarea executarii silite.

In acest context, dispozitiile OUG nr. 42/2009 nu isi mai gasesc necesitatea.

Juridice.ro