Notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001. Calitatea de unitate deţinătoare a imobilului notificat.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată.
Index alfabetic : imobil expropriat
- notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001
- unitate deţinătoare
- drept de administrare
Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 21, art. 29
Are calitatea de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi are obligaţia de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.
Entităţile deţinătoare nu pot refuza soluţionarea notificărilor care le sunt adresate cu privire la imobile pentru care exercită un drept de administrare, doar sub motiv că nu exercită un drept de proprietate sau că nu s-a finalizat procedura administrativă prevăzută prin HG nr. 834/1995, prin care statul le constituie un atare drept.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 999 din 4 februarie 2009
Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2007, reclamanta D.M. a chemat în judecată Municipiul Arad, respectiv Primarul şi Primăria municipiului Arad, precum şi Autoritatea pentru valorificarea activelor statului (AVAS) Bucureşti şi SC Z. SA, solicitând să fie obligaţi să emită dispoziţie motivată cu privire la notificarea pe care a formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001 şi prin care a cerut restituirea în natură a suprafeţei de 4448 m.p., teren expropriat de stat prin Decretul nr. 143/1979.
Reclamanta a solicitat ca în cazul în care restituirea nu mai este posibilă să se dispună acordarea în compensare a unui alt teren.
Prin sentinţa civilă nr. 1087 din 9 octombrie 2007, Tribunalul Arad a admis cererea şi a obligat pe pârâta SC Z. SA să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării formulată de reclamantă, respingând cererea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
Instanţa a reţinut că terenul în litigiu a fost expropriat de stat şi se găseşte în administrarea pârâtei SC Z. SA, situaţie în care acestei societăţi îi revine obligaţia de a soluţiona notificarea, soluţie ce se impune în raport de dispoziţiile art. 22 şi art.25 din Legea nr.10/2001 şi de prevederile cap. 2 din Normele de aplicare a legii menţionate, potrivit cărora prin unitate deţinătoare se înţelege acea entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său bunul şi nu numai aceea care deţine bunul în proprietate.
Prin decizia civilă nr.37 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârâta SC Z. SA.
Instanţa de apel a reţinut, pentru aceleaşi considerente evidenţiate şi de tribunal, că nu pot fi primite criticile formulate de apelante în sensul că obligaţia de soluţionare a notificării ar reveni pârâtei AVAS Bucureşti şi că atâta timp cât pârâta SC Z. SA deţine în mod efectiv terenul în litigiu, aceasta are obligaţia de a răspunde notificării, fiind irelevant faptul că nu îl are înregistrat în patrimoniu, aceasta întrucât noţiunea de patrimoniu reprezintă o ficţiune a legii fără relevanţă asupra calităţii de deţinător.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC Z. SA, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în motivarea recursului, susţinând că numai printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente şi prin ignorarea sensului noţiunii de entitate deţinătoare, instanţele de fond au dispus obligarea sa să răspundă notificării formulată de către reclamantă.
Recurenta susţine că atâta timp cât prin probele administrate a făcut dovada că terenul în litigiu nu se află înregistrat în patrimoniul său, în mod eronat instanţele de fond au reţinut că are calitatea de entitate deţinătoare şi au dispus obligarea sa la soluţionarea notificării, cu menţiunea că şi reclamanta, la rândul său, a susţinut că această obligaţie incumbă AVAS Bucureşti.
Analizând criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, are calitatea de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi are obligaţia de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat.
Este de menţionat că prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor (activul) şi a obligaţiilor (pasivul) unei persoane fizice ori juridice care au o valoare economică. Cu alte cuvinte, activul patrimonial aparţinând unei persoane este constituit din totalitatea drepturilor cu valoare economică care îi aparţin şi nu doar a drepturilor de proprietate.
În consecinţă, entităţile deţinătoare nu pot refuza soluţionarea notificărilor care le sunt adresate cu privire la imobile pentru care exercită alte drepturi patrimoniale, doar sub motiv că nu exercită un drept de proprietate sau că nu s-a finalizat procedura administrativă prevăzută prin HG nr. 834/1995, prin care statul le constituie un atare drept.
În speţa supusă analizei, terenul în litigiu, a făcut obiectul unei măsuri de expropriere dispusă de stat în scopul construirii Fabricii de Zahăr Arad, întreprindere care a dobândit de la stat cu privire la acest teren un drept de administrare.
Ca urmare a reorganizării fostei întreprinderi de stat în societate comercială, anume în SC Z. SA, acest teren ca, de altminteri, şi celelalte active proprietate de stat ale fostei întreprinderi, au fost preluate de noua societate comercială, aceasta exercitând drepturile pe care le avea şi autoarea sa.
Aşa fiind, nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că nu ar avea acest imobil în patrimoniu, aceasta întrucât aparţin patrimoniului său nu numai bunurile asupra cărora exercită un drept de proprietate, cum greşit susţine, ci şi cele asupra cărora exercită alte drepturi cu valoare economică, cum sunt dreptul de administrare ori de folosinţă.
Ca atare, în mod just instanţele de fond, constatând că exercită asupra imobilului în litigiu un drept de administrare, au statuat că recurenta are obligaţia de a dispune, în raport cu situaţia de fapt a terenului şi de prevederile art. 1 şi art. 21 sau, după caz a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr.10/2001, cu privire la notificarea formulată de reclamantă, aspect cu privire la care este irelevantă poziţia procesuală a acesteia din urmă.
Aşa fiind, cum instanţele de fond au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat.
