- Cerere de retrocedare a unui imobil expropriat. Aplicarea dispoziţiilor legii speciale.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată.
Index alfabetic : imobil expropriat
- restituire în natură
- principiului neretroactivităţii legii
Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 11
Legea nr. 33/1994, art. 35-36
Legea nr. 213/1998, art. 6
Constituţie, art. 20 alin.(2), art. 44 alin.(2)-(3)
Dispoziţiile art. 11 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a normelor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi cunoscut după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispoziţiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 83 din 8 ianuarie 2009
Reclamanta H.F. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi comuna Şag, judeţul Timiş reprezentată de Consiliul local şi Primar, solicitând să se dispună retrocedarea unui imobil, constând în teren intravilan.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 33/1994, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a părinţilor săi, în prezent decedaţi, că în anul 1958 imobilul a fost expropriat şi că terenul nu a fost utilizat de Statul Român pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în prezent fiind liber.
Tribunalul Timiş, Secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 2/2008 a respins acţiunea ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă prin decizia nr. 134 din 22 mai 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond.
Instanţele au reţinut că prin decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că pentru restituirea în natură a terenului în litigiu reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Împotriva ultimei hotărâri pronunţată în cauză, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susţinând că motivarea instanţelor contravine prevederilor art. 20 alin.(2) şi art. 44 alin.(2)-(3) din Constituţia României, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 nu mai este de actualitate, întrucât prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit ca în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de prioritate ori a securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care, imobilul în litigiu, fiind expropriat, îi poate fi retrocedat în condiţiile art. 35 şi 36 din Legea nr. 33/1994.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Din extrasul de carte funciară al imobilului în litigiu rezultă că acesta a fost expropriat în anul 1958. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate al părinţilor recurentei-reclamante, decedaţi în 1967 şi respectiv în 1980, a fost încălcat de decretul prin care s-a dispus exproprierea, măsura fiind abuzivă.
În speţă, nu se contestă încălcarea dreptului de proprietate al autorilor recurentei-reclamante, ci calea pe care aceasta trebuia s-o urmeze pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se restituie, în natură, în condiţiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Acest act normativ conţine dispoziţii referitoare la acordarea normelor
reparatorii şi cu privire la imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea introdusă la 5 iulie 2007 pe dispoziţiile art. 35-36 din Legea nr. 33/1994, prevederi care însă nu se pot aplica în speţă, întrucât ar contraveni principiului neretroactivităţii legii prevăzut la art. 15 alin. 2 din Constituţie şi art. 1 din Codul civil.
Retrocedarea bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat se poate cere în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 dacă se referă la nemişcătoare expropriate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
În al doilea rând, acţiunea legii noi se întinde atât asupra faptelor pendinte cât şi asupra efectelor critice ale raporturilor juridice trecute.
Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 vizează structuri născute sub imperiul legilor vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Cum reglementarea dată prin Legea nr. 10/2001 republicată interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanţă cu principiul consacrat la art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În acest cadru legislativ, deci, nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 11 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a normelor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi cunoscut după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispoziţiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Contrar celor arătate prin motivele de recurs, această soluţie nu contravine prevederilor art. 20 alin.(2) şi art. 44 alin.(2)-(3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Este adevărat că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de faţă, nu există astfel de neconcordanţe pentru a obţine retrocedarea imobilului proprietatea tabulară a părinţilor săi, imobil ce a fost expropriat în anul 1958.
Pe de altă parte, Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a îndreptărilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dacă dispune de o mare libertate în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri, atunci când se află în joc o chestiune de interes naţional, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o
manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
Cu alte cuvinte, chiar dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile preluate abuziv şi cu atât mai puţin de a dispune de ele, atunci când însă a fost adoptată o soluţie de către stat, în acest sens, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerentă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiectul de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat şi ocrotit de art. 44 din Constituţie întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau moştenitorii acestora pot obţine restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
Important este ca despăgubirile să fie juste, efective şi să fie achitate într-un termen rezonabil. Fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă, iar absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în mod excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.
Pe de altă parte, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea persoanelor îndreptăţite de a apela la justiţie întrucât împotriva dispoziţiei/deciziei motivate emise în această procedură legea deschide calea contestaţiei în instanţă.
Instanţele judecătoreşti sunt competente de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În consecinţă, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel că nu pot fi primite susţinerile făcute de recurenta-reclamantă în sensul că apelând la prevederile acestui act normativ i s-ar „paraliza” cererea de restituire a imobilului.
De asemenea, nu pot fi primite nici susţinerile făcute de recurenta-reclamantă referitoare la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece această decizie se referă la acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun – art. 480 şi art. 481 C.civ. - introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când acţiunea de faţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Lega nr. 33/1994.
Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, recursul a fost respins ca nefondat.
