Cerere de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Despăgubiri primite în temeiul unui acord internaţional încheiat de România.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată.

Index alfabetic : imobil naţionalizat

-          cetăţean străin

-          despăgubiri

-          cerere de restituire

-          acord internaţional

Legea nr. 10/2001, art.5

Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una din excepţiile de  la regula vocaţiei generale la acordarea de măsuri reparatorii  pentru imobilele ai căror foşti proprietari  sau moştenitorii acestora au primit ulterior despăgubiri în baza unor acorduri internaţionale încheiate de România, acorduri prevăzute în anexa nr. 1 a actului normativ menţionat. Urmare excepţiei peremptorii instituită de legiuitor prin textul de lege sus menţionat, solicitantul nu poate beneficia nici de restituirea în natură şi  nici de  măsuri prin echivalent.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 77 din 8 ianuarie 2009

La data de 7 iulie 2005 reclamanta O.J. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti solicitând să se dispună anularea dispoziţiei nr. 4296/2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtei la restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate chiriaşilor şi la acordarea de despăgubiri băneşti pentru partea din imobil care a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 conform contractelor de vânzare-cumpărare către o parte din chiriaşi.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea tatălui său, în prezent decedat şi a cărui moştenitoare este, că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă prin sentinţa nr. 424 din 31 martie 2006 a respins ca nefondată contestaţia.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi

familie prin decizia nr. 775/A din 5 decembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel ambele instanţe au reţinut că reclamanta a beneficiat de despăgubiri  pentru imobilul în litigiu potrivit Acordului între România şi Republica Franceză, încheiat la Bucureşti la 9 februarie 1959 şi ratificat prin HCM nr. 363 din 25 martie 1959, că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri  conform acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în Anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din actul normativ menţionat întrucât acest articol se referă la imobilele expropriate şi că atâta timp cât reclamanta a fost  despăgubită în condiţiile prevăzute de acordurile internaţionale încheiate de România nu se poate primi susţinerea celor în cauză în sensul că i-ar fi fost încălcat dreptul său  de proprietate asupra imobilului în litigiu ori dreptul la judecarea unui proces în mod echitabil şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială.

Împotriva ultimei hotărâri pronunţată în cauză reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în motivarea căruia a arătat că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt contrare prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie şi art. 20 alin. 2 din Constituţia României.

A mai susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. 1 teza II-a din Legea nr. 10/2001 deoarece despăgubirea făcută efectiv a fost derizorie în raport de valoarea reală a  imobilului de la acea vreme. Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile numai în situaţia în care despăgubirile primite potrivit acordurilor internaţionale au fost acordate în întregime potrivit valorii reale a imobilelor naţionalizate, aspect pe care speţa de faţă nu îl îndeplineşte;

Atâta timp cât despăgubirea pe care a  încasat-o nu a fost echitabilă dreptul său la reparaţii din partea statului român este de necontestat.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta s-a născut în Bucureşti la 29 aprilie 1920 şi în prezent este cetăţean francez, cererea sa de renunţare la cetăţenia română fiind aprobată prin HCM nr. 427 din 31 iulie 1964.

Cea în cauză a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în mai multe tranşe, în perioada anilor 1964 – 1980 în baza Acordului încheiat de România cu Republica Franceză la 9 februarie 1959, acord ratificat prin HCM nr. 363 din 25 martie 1959.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege.

Acordul încheiat la 9 februarie 1959 între România şi Republica Franceză, ratificat prin HCM nr. 363 din 25 martie 1959 figurează la lit. d a Anexei nr. 1 a Legii nr. 10/2001 republicată.

Primul motiv de recurs al recurentei-reclamante constituie o excepţie de  neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată excepţie a cărei rezolvare nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Această excepţie de neconstituţionalitate a fost de altfel invocată de recurenta-reclamantă şi în faţa instanţei de apel care prin încheierea din 17 ianuarie 2007 a dispus sesizarea Curţii Constituţionale.

Prin decizia nr. 594 din 19 iunie 2007 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, invocată de recurenta-reclamantă stabilind că  acest articol nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din  Constituţie, art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din primul Protocol adiţional la această convenţie referitor la protecţia proprietăţii private.

Susţinerile recurentei reclamante în sensul  că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice  în cauză dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu pot fi primite deoarece acest articol se referă la imobilele expropriate în perioada  6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi nu la imobilele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, cum este cazul imobilului în litigiu şi ai căror foşti proprietari  sau moştenitorii acestora au primit ulterior despăgubiri în baza unor acorduri internaţionale încheiate de ţara noastră, acorduri prevăzute în anexa nr. 1 a actului normativ menţionat.

Textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată instituie una din excepţiile de

la regula vocaţiei generale la acordarea de măsuri reparatorii  pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare al legii.

Ca atare, urmare excepţiei peremptorii instituită de legiuitor prin art. 5 din lege, recurenta-reclamantă nu poate beneficia nici de restituirea în natură şi  nici de  măsuri prin echivalent.

Prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată nu face nici  o distincţie în funcţie de cuantumul despăgubirilor acordate, astfel că, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, această distincţie nu-i era  permisă nici judecătorului fondului pricinii.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 din acordul încheiat de cele două state la 9 februarie 1959 statul român  a  plătit statului francez 21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizaţie globală, forfetară şi diferenţa pentru bunurile, drepturile sau interesele statului francez şi ale persoanelor fizice sau juridice bucurându-se de naţionalitate franceză, care au fost atinse de măsurile române de naţionalizare, expropriere, rechiziţie şi alte  măsuri restrictive similare. Obligaţiile faţă de statul francez şi de persoanele fizice sau juridice franceze care au incumbat statului român potrivit art. 23-24 ale Tratatului de pace semnat la 10 februarie 1947 între România şi Puterile aliate şi asociate, titlurile împrumuturilor definitive în art. 1 al protocolului de aplicare nr. 1 care face parte integrantă din prezentul acord şi bonurile de petrol emise de statul român potrivit  acordurilor din 30 septembrie 1941 şi 4 martie 1943.

Plata integrală a sumei menţionate avea, în ceea ce priveşte pe titularii intereselor franceze, efect liberatoriu pentru statul român ca şi pentru  toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor potrivit legislaţiei române. Din momentul aplicării acordului, statul român  ca şi persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice obligaţie faţă de statul francez şi de persoanele fizice sau juridice franceze, pentru revendicările prevăzute la articolul 1 de mai sus (art. 2).

Suma menţionată la articolul 1 al acordului a fost repartizată de Guvernul francez şi nu  a angajat în nici un fel responsabilitatea Guvernului român (art. 11).

Totodată în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că despăgubirea primită de recurenta-reclamantă ar fi fost inferioară contravalorii imobilului în litigiu de la data acordării acestor despăgubiri.

Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii recursul este nefondat.