- Măsuri reparatorii. Stabilirea valorii acestora conform actelor normative aplicabile la data soluţionării contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată.
Index alfabetic : imobil naţionalizat
- dispoziţie emisă de primar
- măsuri reparatorii
Legea nr. 247/2005, Titlul VII
Măsurile reparatorii prin echivalent, pe care instanţa este obligată să le stabilească pentru n imobil preluat abuziv, sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluţionării contestaţiei, iar nu cele de la data emiterii dispoziţiei, care nici nu ar mai putea fi valorificate (acţiuni, titluri de valoare nominală), având în vedere modificările intervenite sub aspectul normelor de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1689 din 18 februarie 2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanţii V.S.A.M. şi M.J. au chemat în judecată Primarul municipiului Orăştie, solicitând anularea dispoziţiei nr. 645/2003 emisă de pârât şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, situate în localitatea Orăştie, cu menţinerea tuturor opţiunilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 1034/2003, Tribunalul Hunedoara, Secţia civilă a respins ca nefondată acţiunea.
Prin decizia nr. 646/2004, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Prin decizia nr. 4224/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele :
Instanţa de apel a reţinut că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului este dată de ocuparea integrală a terenului cu o construcţie de utilitate publică, cu toate că, deşi a refuzat restituirea în natură a terenului adevăraţilor proprietari, chiar înainte de finalizarea procesului, deţinătorul a schimbat regimul juridic al terenului şi a vândut o suprafaţă din acesta unei societăţi comerciale.
Tot astfel, reclamanţii au înţeles să conteste şi întinderea măsurilor reparatorii propuse de pârât prin echivalent, susţinând în mod constant că terenul lor a fost subevaluat, acest aspect fiind neanalizat de Curtea de Apel, deşi, chiar în cazul incidenţei art. 11 din Legea nr. 10/2001, alin. 6 al textului de lege menţionat obliga instanţa să aibă în vedere valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
După rejudecare, a fost pronunţată decizia civilă nr. 121/A din 26iunie 2008
a Curţii de Apel Alba-Iulia, prin care apelul a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că la rejudecarea cauzei s-a mai efectuat un raport de
expertiză topografică, ale cărui concluzii, necontestate de către reclamanţi, au fost în sensul că în prezent nu mai există suprafeţe de teren, aparţinând antecesorului reclamanţilor, care să nu fie ocupate de construcţii şi deci, imposibil de restituit în natură.
S-a reţinut că reclamanţii nu au contestat măsura nerestituirii în natură şi nu au solicitat niciun moment ca reparaţia să se facă în natură, ceea ce au contestat fiind modalitatea de restituire prin echivalent, solicitând despăgubiri băneşti.
În ce priveşte trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat şi faptul că acesta a fost vândut unui particular, s-a apreciat că sunt aspecte care nu mai pot fi puse în discuţie, câtă vreme au fost analizate şi soluţionate irevocabil prin decizia nr. 1545/CA/2006 a Curţii de Apel Alba-Iulia.
Cu privire la natura şi valoarea măsurilor reparatorii, s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 alin. 9, cu referire la art. 11 alin. 4 şi art. 9 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în astfel de situaţii, în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau în acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite (fiind excluse despăgubirile băneşti, formă reparatorie solicitată de reclamanţi).
Referitor la valoarea măsurilor reparatorii, s-a constatat că, în acţiunea iniţială, reclamanţii nu au contestat niciun moment valoarea estimativă a ofertei stabilită de Primarul municipiului Orăştie, ei criticând îngrădirea dreptului de alegere a persoanelor îndreptăţite. Prin urmare, critica reclamanţilor referitoare la valoarea măsurilor reparatorii a fost formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, deci cererea de a fi despăgubiţi la valoarea de piaţă a terenului, de 9 eur/mp, este o cerere nouă, fiind inadmisibilă în apel.
Pe de altă parte, întrucât prin decizia de casare s-a dispus ca instanţa de apel să verifice valoarea reală a măsurilor reparatorii, s-a reţinut că este aplicabil art. 11 alin. 6 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, potrivit căruia valoarea terenurilor aparţinând imobilelor expropriate în vederea demolării se stabileşte conform actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a legii şi în niciun caz potrivit valorii de piaţă a imobilului şi standardelor internaţionale de evaluare (aşa cum prevede actualul articol 11 alin. 6 al Legii nr. 10/2001), întrucât aceasta ar însemna aplicarea retroactivă a legii, ceea ce ar contraveni principiului neretroactivităţii consacrat de codul civil.
Potrivit art. 24 alin. 6 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, dacă oferta acceptată constă în titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare sau, după caz, în acţiuni, persoana îndreptăţită va urma procedura prevăzută la cap. IV, deci reclamanţii trebuiau să urmeze această procedură prevăzută de cap. V din lege, privind măsurile reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acţiuni.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care au formulat critici sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare referitoare la identificarea suprafeţei de teren care ar putea fi restituită în natură şi determinarea naturii precum şi a valorii reale a măsurilor reparatorii.
S-a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu ar fi solicitat restituirea terenului în natură.
Chiar dacă nu s-ar fi solicitat ca reparaţia să se facă în natură, instanţa era obligată să determine cuantumul real al despăgubirilor prin raportare la valoarea de circulaţie a terenului.
Pe de altă parte, acordând măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa a validat o convenţie de vânzare-cumpărare asupra terenului încheiată de unitatea deţinătoare cu încălcarea dispoziţiilor legii.
Instanţa a reţinut în mod greşit temeiul preluării bunului ca fiind reprezentat de Decretele de expropriere nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, întrucât, în realitate preluarea s-a realizat în fapt, fără niciun fel de titlu, în anul 1958.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct.9 şi pct.10 C.proc.civ.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Statuând asupra preluării abuzive a imobilului pe temeiul Decretelor de expropriere nr. 218/1960 şi nr. 712/1960, în scopul construirii stadionului „Dacia” Orăştie şi în vederea construirii unor blocuri de locuinţe, instanţa de apel s-a întemeiat pe menţiunile de carte funciară şi a stabilit în mod corect situaţia juridică a terenului.
De altfel, reclamanţii înşişi, prin notificarea transmisă, ca şi prin contestaţia adresată ulterior instanţei au arătat că terenurile au fost expropriate, că nu solicită restituirea în natură faţă de impedimentul existenţei unor construcţii de utilitate publică.
Susţinerea unui alt temei juridic al preluării a justificat doar demersul reclamanţilor de a obţine măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti.
În realitate, chiar în condiţiile în care preluarea abuzivă s-ar fi realizat pe baza unei preluări în fapt (fără niciun fel de titlu) măsurile reparatorii nu s-ar fi datorat sub forma despăgubirilor băneşti, dispoziţiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (în forma existentă la momentul soluţionării notificării), reglementând această posibilitate pentru situaţia imobilelor cu destinaţia de locuinţă a căror restituire în natură nu mai este posibilă (or, în speţă, obiectul notificării l-au reprezentat imobile-terenuri).
Raportat aşadar, la temeiul preluării bunului, instanţa de apel a reţinut corect că măsurile reparatorii se datorează în cadrul reglementat de art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi că acestea nu pot fi stabilite decât prin echivalent, faţă de imposibilitatea restituirii în natură relevată de probele administrate.
Susţinerea că prin nerestituirea bunului în natură (solicitare formulată de altfel, abia cu ocazia rejudecării apelului după casarea cu trimitere) ar fi fost validat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de municipalitate, deşi aceasta, ca unitate deţinătoare, ar fi procedat nelegal, nu poate fi primită.
Recurenţii nu au atacat în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, ci doar hotărârea consiliului local – de trecere a bunului din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale -, şi care a fost validată prin decizie
irevocabilă (decizia nr. 1545/2006 a Curţii de Apel Alba-Iulia).
Această hotărâre, verificată jurisdicţional sub aspectul legalităţii sale, a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare la licitaţie publică, a cărui nulitate nu a făcut obiectul unei judecăţi pe cale separată şi a cărui lipsire de efecte pe cale incidentală în prezentul proces, prin aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin Legea nr. 247/2005) nu este posibilă pentru că ar însemna o aplicare retroactivă a cauzei de nulitate, ulterioară datei încheierii contractului.
Critica recurenţilor este însă întemeiată sub aspectul nesocotirii dispoziţiilor deciziei de casare şi de aici, a cuantumului măsurilor reparatorii.
Astfel, potrivit îndrumărilor date de către instanţa supremă, obligatorii conform art. 315 C.proc.civ., la rejudecare, instanţa de trimitere urma să determine valoarea reală a măsurilor reparatorii, ţinând seama de valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Contrar acestor dispoziţii, instanţa de apel reţine că prevederile legale în vigoare la data emiterii dispoziţiei (art. 11 alin. 6 din Legea nr. 10/2001, nemodificată) statuau ca valoarea terenurilor să se determine potrivit actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a legii.
Procedând la o asemenea interpretare, instanţa de apel a ignorat faptul că avea de determinat legea aplicabilă unui raport juridic în desfăşurare (facta pendentia), contestaţia nefiind soluţionată – şi deci, măsurile reparatorii nefiind definitiv stabilite -la data intrării în vigoare a legii noi.
Ca atare, trebuia „observate exigenţele noii reglementări, integrate scopului reparator al legii”, de a stabili, aşa cum de altfel se dispusese prin decizia de casare, întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent în funcţia de standardele internaţionale de evaluare.
Pe acest aspect, al determinării cuantumului despăgubirilor, prin decizia în interesul legii nr. 52/2007, s-a statuat că „în măsura în care, în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă”.
Or, ignorând această plenitudine jurisdicţională, care o obliga la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii, în acord, astfel cum s-a arătat, cu standardele internaţionale, instanţa de apel face trimitere la necesitatea ca reclamanţii să urmeze procedura reglementată de Cap. IV privind măsurile reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acţiuni.
Un asemenea considerent se întemeiază pe dispoziţiile legale abrogate (Cap. IV fiind abrogat prin Legea nr. 247/2005) şi pe de altă parte, nu ţine seama de faptul că titlurile de valoare nominală nevalorificate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 „se convertesc de drept în titluri de despăgubire” (art. 3 din Titlul VII).
Măsurile reparatorii prin echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluţionării pricinii, iar nu cele de la data emiterii dispoziţiei (anul 2003), care nici nu ar mai putea fi valorificate (acţiuni, titluri de valoare nominală), având în vedere modificările intervenite sub aspectul normelor de drept material aplicabile raportului juridic de faţă.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, referitoare la nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare şi aplicarea unor texte de lege abrogate, recursul a fost admis în temeiul art. 304 pct. 5 şi pct.9 Cod procedură civilă (în care se încadrează de fapt criticile formulate).
Drept urmare, a fost casată decizia şi conform art. 313 Cod procedură civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
