Neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona în termenul legal notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. Antrenarea răspunderii civile a societăţii notificate şi obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului preluat abuziv de stat şi nerestituit.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere civilă. Imobil preluat abuziv. Despăgubiri.

Index alfabetic: Obligaţii.

- Răspundere civilă.

- Imobil preluat abuziv.

- Notificare.

- Prejudiciu.

- Contravaloarea lipsei de folosinţă.

Legea nr. 10/2001

C.civ. : art. 480, art. 998, art. 999

Lipsa rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptăţite de a se bucura de bunul imobil care le aparţinea şi de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp, societatea notificată asumându-şi riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de proprietate şi nici unul dintre atributele acestui drept, antrenându-i-se astfel răspunderea în condiţiile art. 998-999 Cod civil.

Prejudiciul creat  constă în lipsirea acestor persoane de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru construcţiile nedemolate, preluate abuziv de stat şi încă nerestituite, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptăţite la contravaloarea lipsei de folosinţă.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 2779 din 7 mai 2008

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, Secţia civilă,

reclamantele V.M., D.S., V.S. şi S.A. au chemat în judecată Societatea

Cooperativa de Consum Bălţeşti, solicitând anularea dispoziţiei de retrocedare nr.3 din 11 ianuarie 2007 şi emiterea unei noi dispoziţii privind restituirea în natură a construcţiei nedemolate, situată în comuna Păcureţi; obligarea pârâtei la plata contravalorii construcţiei preluate abuziv şi demolate de stat; obligarea aceleiaşi părţi la plata despăgubirilor reprezentând diferenţa de valoare a imobilului dintre momentul preluării şi cel al retrocedării efective, precum şi obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani pentru imobilul construcţie preluat de către stat.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea din 12 noiembrie 2001, au solicitat Primăriei comunei Păcureţi, acordarea despăgubirilor băneşti în temeiul Legii nr.10/2001, pentru imobilul format din teren şi construcţii, preluat abuziv în baza Decretului nr. 83/1949, dat în completarea Legii nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare.

Primăria comunei Păcureţi a comunicat faptul că unitatea deţinătoare a unei părţi din imobilul expropriat, respectiv a construcţiei, este pârâta din speţă, reclamantele adresându-i-se acesteia pentru restituirea în natură a construcţiei nedemolate. Pârâta deţine din anul 1958 corpul A de construcţii  şi din anul 1977 corpul B.

Prin sentinţa civilă nr.956 din 26 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, s-a

admis în parte acţiunea formulată de reclamante; a anulat dispoziţia de retrocedare emisă de pârâtă; a constatat dreptul reclamantelor de a beneficia de restituirea în natură a imobilelor, clădiri nedemolate şi de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, individualizate prin raportul de expertiză. A fost obligată pârâta să le restituie în natură reclamantelor clădirile nedemolate şi la plata măsurilor reparatorii în echivalent pentru cele demolate, menţionate anterior. A fost respins ca neîntemeiat în baza art. 1169 C.civ., capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani pentru imobilul preluat abuziv, întrucât reclamantele nu şi-au precizat acest capăt de cerere şi nu au solicitat nici un mijloc de probă în susţinerea lui.

Împotriva acestei decizii civile au declarat apel reclamantele, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, în ceea ce priveşte respingerea ultimului capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă, valoarea acesteia putând fi stabilită conform expertizei întocmite în cauză.

Prin decizia nr.432 din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de reclamante, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 24.472,02 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, pentru perioada ultimilor 3 ani. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Curtea de Apel a reţinut că reclamantele au formulat în termeni concişi şi clari cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

De asemenea, sunt neîntemeiate şi considerentele privind inexistenţa probelor pentru acest capăt de cerere, în condiţiile în care unul dintre obiectivele expertizei, încuviinţată de instanţă, viza stabilirea lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani, în ceea ce priveşte imobilul restituit în natură, cât şi pentru partea demolată.

Pe fond, Curtea a reţinut că cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă este întemeiată doar în ceea ce priveşte clădirile nedemolate.

Constatând că, prin preluarea abuzivă a imobilului, apelantele au fost

lipsite de exerciţiul dreptului de folosinţă asupra clădirilor nedemolate, Curtea

a făcut aplicarea dispoziţiilor art.480 Cod civil, obligând pârâta la plata sumei

de 24.472,02 lei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Societatea Cooperativa de Consum Bălţeşti, criticând-o ca fiind nelegală, în baza art.304 pct.9 C.proc.civ., deoarece instanţa de apel nu a ţinut seama că reclamantele nu au precizat cererea de obligare la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi că nu au indicat temeiul de drept aplicabil şi nu au probat existenţa elementelor de fapt care să conducă la admiterea unei asemenea cereri. Singurul temei de drept care ar fi putut fi invocat sunt dispoziţiile art.998–999 Cod civil, dispoziţii în raport de care reclamantele trebuiau să probeze elementele prevăzute în aceste texte de lege.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar celor susţinute de recurentă, reclamantele au precizat în mod neechivoc obiectul cererii privind obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului preluat de stat, pe perioada ultimilor 3 ani, indicând în acţiunea introductivă perioada pentru care s-a formulat o asemenea cerere.

De asemenea, au menţionat temeiul de drept al acesteia, constând în dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi ale art.998 Cod civil, cel din urmă text de lege reprezentând tocmai dispoziţia legală care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Indicând obiectul cererii şi textul de lege incident în speţă, reclamantele au respectat pe deplin dispoziţiile art.112 C.proc.civ., privind elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte dovedirea pretenţiilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta s-a realizat, iar instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.480 Cod civil, în raport de situaţia de

fapt stabilită.

Curtea de Apel a considerat că, în urma preluării abuzive a imobilului de către stat, reclamantele au fost lipsite, în ceea ce priveşte construcţiile nedemolate, de un important atribut al dreptului de proprietate, şi anume de exerciţiul dreptului de folosinţă. Acest argument este perfect întemeiat, iar acordarea sumei de bani menţionate în dispozitivul deciziei atacate reprezintă tocmai despăgubirile cuvenite reclamantelor, prin antrenarea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul produs.

Aplicare efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art.998-999 Cod civil, şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Prejudiciul creat reclamantelor constă tocmai în lipsirea acestora de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru construcţiile nedemolate, preluate abuziv de stat şi încă nerestituite. Acest prejudiciu a fost evaluat de expert, iar suma acordată are la bază concluziile din raport, în care se indică metoda de calcul şi criteriile avute în vedere la stabilirea valorii lipsei de folosinţă.

Fapta ilicită a societăţii constă în deţinerea în continuare a construcţiilor în litigiu, preluate abuziv de către stat, şi în exercitarea în ceea ce priveşte aceste bunuri a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinţei, deşi pârâta fusese încunoştinţată despre demersul reclamantelor încă din data de 13 decembrie 2001, prin adresa nr.1699 a Primăriei comunei Păcureţi. Prin această adresă, organismul local, iniţial notificat, a transmis către societate cererea reclamantelor.

Deţinerea nelegală a construcţiilor se coroborează cu lipsa răspunsului la notificare o perioadă foarte îndelungată (2001-2007), fără ca pârâta să prezinte justificări pertinente pentru absenţa rezolvării pretenţiilor reclamantelor până la data emiterii dispoziţiei contestate.

Totodată, atât păstrarea bunului, cât şi lipsa răspunsului la notificare îi sunt imputabile deoarece pârâta cunoştea obligaţia legală de a rezolva cererea reclamantelor, în condiţiile şi termenul stabilite prin art.25 din Legea nr.10/2001, în forma actuală. De asemenea, era sau trebuia să fie pe deplin conştientă asupra consecinţelor juridice, dar şi faptice, ale deţinerii imobilului, deşi acesta era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului şi care a dovedit că întrunea cerinţele unei asemenea calităţi.

Lipsa rezolvării în termen legal a notificării a generat, printre altele, imposibilitatea reclamantelor de a se bucura de bunul imobil care le aparţinea şi de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp, pârâta asumându-şi riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de proprietate şi nici unul dintre atributele acestui drept.

Neîndeplinirea obligaţiei de a rezolva notificarea în termenul prevăzut de lege a avut ca rezultat păstrarea nelegitimă a imobilelor pe toată perioada ulterioară expirării termenului legal de răspuns la notificare şi până la emiterea dispoziţiei de retrocedare, incluzând, deci, şi perioada pentru care au fost acordate despăgubiri constând în echivalentul lipsei de folosinţă.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, aceasta este elocventă. Omisiunea pârâtei de a răspunde la notificare în termenul legal, corelată cu păstrarea imobilelor reclamantelor pe perioada de timp menţionată mai sus, au generat lipsirea acestora din urmă de exerciţiul folosinţei asupra bunurilor, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului (de exemplu, posibilitatea de a ceda această folosinţă către un terţ, contra unei sume de bani).

În plus, trebuie menţionat că prejudiciul creat reclamantelor prin lipsirea lor de folosinţa imobilelor nu se poate considera reparat prin restituirea bunurilor solicitate în temeiul Legii nr.10/2001. Aceasta lege nu conţine niciun remediu pentru prejudiciul în discuţie, produs în perioada cuprinsă între momentul expirării termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea notificării şi cel al emiterii dispoziţiei, în speţă, evident, cu respectarea termenului de prescripţie, de 3 ani, în care se pot formula asemenea pretenţii.

Din acest punct de vedere, susţinerile recurentei referitoare la temeiul juridic al soluţionării cererii sunt corecte, dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale art.998-999 Cod civil, fiind aplicabile în cauză, iar nu cele ale Legii nr.10/2001, care, aşa cum s-a arătat, nu oferă soluţii pentru despăgubirea reclamantelor în ceea ce priveşte lipsirea lor de folosinţa bunului.

Tocmai în cadrul oferit de dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel, de admitere a cererii privind contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiilor nedemolate şi de acordare a despăgubirilor civile, cu acest titlu, este corectă, pretenţiile reclamantelor întrunind toate cerinţele prevăzute de art.998-999 Cod civil, pentru antrenarea răspunderii pârâtei, în condiţiile deja arătate.

Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art.304 pct.9 din acelaşi cod.