Contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru anularea dispoziţiei emisă de unitatea deţinătoarea a unui imobil preluat de stat. Inexistenţa autorităţii de lucru judecat între un litigiu întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.112/1995 şi un litigiu întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Index alfabetic. Proprietate.

-         imobil preluat în mod abuziv de stat.

-         nevalabilitatea titlului statului

-         contract de vânzare-cumpărare

-         autoritate de lucru judecat.

Legea nr. 112/1995

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 213/1998,  art. 6 alin. (1)

Dispoziţiile art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998 reprezintă o cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanţelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, din perspectiva conformităţii acestora cu normele constituţionale, ale tratatelor internaţionale la care România era parte.

Or, analiza realizată în cadrul juridic oferit de aceste dispoziţii legale, este diferită de cea realizată în procesul privind o decizie emisă în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se poate susţine că verificarea şi concluzia jurisdicţională contrazic ceea ce s-a statuat anterior.

De aceea, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior nu este nesocotit de

hotărârea care tranşează diferit acelaşi aspect litigios (valabilitatea titlului statului), dar întemeindu-se pe o altă cauză juridică.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 734 din 6 februarie 2008.

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantul C.A. a chemat în judecată Primăria oraşului Zărneşti şi pârâţii ŞA., S.A., I.V., T.P. şi T.L., solicitând instanţei să anuleze dispoziţia nr. 844 din 31 iulie 2002, să dispună restituirea în natură a unui imobil situat în Zărneşti şi să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest imobil.

Reclamantul a arătat că imobilul a constituit obiectul dreptului său de proprietate, fiind preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Urmare a apariţiei Legii nr. 10/2001, în conformitate cu procedura specială instituită de acest act normativ, reclamantul a formulat notificare, ce a fost soluţionată prin dispoziţia contestată în sensul restituirii în natură a unei părţi din imobil şi respingerii cererii de restituire cu privire la apartamentele care au fost înstrăinate în condiţiile reglementate de Legea nr. 112/1995.

Or, această soluţie este nelegală, deoarece contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul actului normativ menţionat sunt lovite de nulitate, întrucât au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor acestui act normativ.

Prin sentinţa nr. 981 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Braşov a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu intimaţii Ş.A., S.A., I.V., T.P. şi T.L., a respins cererea în contradictoriu cu Primăria oraşului Zărneşti, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale

pasive a acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul.

Prin decizia civilă nr. 682 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Braşov.

În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, reclamantul a depus o completare a cererii introductive, prin care a învederat că au calitatea de pârâţi în proces Oraşul Zărneşti, reprezentat legal prin Primar, SC G.C. Râşnov SA, Ş.A., T.P., T.L., I.V. şi S.A. şi că, pretenţiile sale se referă la: constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Zărneşti, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 76 din 22 aprilie 1997, nr. 81 din 22 aprilie 1997, nr. 89 din 22 aprilie 1997 şi nr. 94 din 22 aprilie 1997, anularea în parte a dispoziţiei nr. 844 din 31 iulie 2002, în sensul eliminării articolelor 2 şi 3, obligarea intimatului Oraşul Zărneşti la emiterea unei noi dispoziţii, în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să dispună restituirea în natură şi a apartamentelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare mai sus-arătate.

În motivarea cererii completatoare, reclamantul a arătat că, imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea atât dispoziţiilor legale interne cât şi dispoziţiilor din tratatele internaţionale la care România era parte, iar decizia de preluare a fost intabulată în evidenţele de publicitate imobiliară ulterior abrogării acestui act normativ.

În ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul în litigiu, s-a susţinut că acestea sunt lovite de nulitate absolută, deoarece au fost perfectate anterior soluţionării în mod definitiv a cererii pe care el a promovat-o, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul în

litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 89/S din 19 mai 2006, Tribunalul Braşov a admis acţiunea formulată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Zărneşti prin primar, SC G.C.R. SA, Ş.A., T.P., T.L., I.V. şi S.A., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Zărneşti; a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între intimata S.C. G.C.R. S.A. şi pârâţii T.P., T.L., I.V., S.A. şi Ş.A.

A anulat în parte dispoziţia nr. 844 emisă la data de 31 iulie 2002 de pârâtul Oraşul Zărneşti, prin reprezentantul său legal, respectiv, articolele 2 şi 3 din această dispoziţie.

A obligat Oraşul Zărneşti să emită, prin reprezentantul său legal, o nouă dispoziţie, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001 prin care să restituie în natură contestatorului şi apartamentele ce formau obiectul material al contractelor de vânzare-cumpărare mai sus-menţionate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a constituit obiectul dreptului de proprietate al reclamantului, fiindu-i preluat de către stat, fără plată, prin Decizia nr. 379 din 3 mai 1975 a C.E. al C.P.J. Braşov, în baza Decretului nr. 223/1974, statul procedând la intabularea dreptului său de proprietate în CF la data de 7 aprilie 1997, ulterior acestei date respectiv la data de 4 februarie 2004, procedându-se la dezmembrarea imobilului pe apartamentele vândute pârâţilor persoane fizice, care şi-au intabulat drepturile de proprietate asupra acestora.

În situaţia Decretului nr. 223/1974, titlul îl constituie decizia administrativă prevăzută de art. 4 din acest act normativ, după cum rezultă din prevederile alin.(2) ale acestui text de lege, în baza deciziei operând transferul de proprietate.

Decizia de preluare a imobilului în litigiu a fost intabulată în evidenţele de publicitate imobiliară ulterior abrogării actului normativ în temeiul căruia a fost emisă, respectiv, la data de 7 aprilie 1997. Or, în sistemul de publicitate reală, funcţionează principiul publicităţii absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia drepturile reale imobiliare nu pot fi strămutate decât dacă s-a efectuat intabularea cu excepţia dobândirii acestor drepturi prin succesiune, accesiune, vânzare silită şi expropriere.

Tribunalul a reţinut de asemenea, că pârâţii, care  au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în litigiu, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, complex analizate în raport cu dispoziţiile legale în materie, nu au fost de bună-credinţă la data întocmirii acestora.

În legătură cu petitul referitor la anularea parţială a dispoziţiei contestate şi la obligarea intimatului Oraşul Zărneşti la emiterea unei noi dispoziţii prin care să restituie contestatorului în natură şi apartamentele ce au format obiectul material al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că acesta este fondat, întrucât regula instituită de Legea nr. 10/2001 este aceea a restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare. Cazurile în care restituirea acestor imobile se face numai în echivalent, constituie o excepţie de la acest principiu,

astfel că, ele sunt de strictă interpretare.

Soluţia de respingere în parte a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, s-a fundamentat pe considerentul că parte din apartamentele ce intră în compunerea acestuia au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, împrejurare ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. c din Legea 10/2001.

Având în vedere soluţia de admitere referitoare la constatarea nulităţii absolute a actelor translative de proprietate încheiate de intimaţii menţionaţi, instanţa a reţinut că nu mai există, în prezent, niciun impediment pentru restituirea în natură a întregului imobil în litigiu către contestator, astfel că, a admis în parte această pretenţie.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Primăria oraşului Zărneşti, Oraşul Zărneşti prin primar, Ş.A., I.V., S.A., T.L. şi T.P.

Primăria Oraşului Zărneşti nu şi-a motivat apelul declarat, iar Oraşul Zărneşti prin primar a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Pârâta Ş.A., prin apelul declarat, a susţinut că sentinţa apelată, prin care buna sa credinţă la data întocmirii menţionatului contract a fost înlăturată, este netemeinică şi nelegală, întrucât prima instanţă nu a observat că în cauză operează autoritatea lucrului judecat în privinţa valabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, de asemenea nu a observat că, în raport cu menţionata excepţie, buna sa credinţă nu putea fi înlăturată în baza dispoziţiilor HG nr. 11/1997, precum şi a celorlalte probe administrate în cauză.

Ceilalţi pârâţi au susţinut în motivarea apelului netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei apelate, deoarece, pe de o parte prima instanţă a analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a Decretului nr. 223/1974, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care nu îşi găseau aplicabilitate în speţă, atâta timp cât menţionata analiză trebuia făcută având în vedere momentul dobândirii apartamentelor de către intimaţii cumpărători – 22 aprilie 1997, moment la care Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare (deci nu poate retroactiva), iar dispoziţiile HG nr. 11/1997 prevedeau că Decretul nr. 223/1974 constituie titlu valabil al statului, astfel că în speţă nici prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001 nu mai erau incidente.

Curtea de Apel Braşov a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei oraşului Zărneşti, dispunând anularea apelului pe acest aspect, precum şi excepţia tardivităţii apelului declarat de oraşul Zărneşti prin primar, pe care l-a respins în consecinţă şi a respins ca nefondate apelurile declarate de ceilalţi pârâţi.

Pentru pronunţarea soluţiei, instanţa a reţinut incidenţa art. 19 din Legea nr. 215/2001, cu referire la art. 91 din aceeaşi lege, potrivit cărora primăriile n-au personalitate juridică, reprezentând o simplă structură funcţională; de asemenea, s-a constatat nerespectarea dispoziţiilor art. 284 alin.(1) C.proc.civ., în ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac.

Criticile apelantei Ş.A. referitoare la ignorarea autorităţii de lucru judecat în privinţa valabilităţii titlului statului, au fost apreciate ca nefondate, pentru neîntrunirea exigenţelor art. 1201 Cod civil.

Astfel, s-a constatat că în procesul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1174 din 4 iunie 1998 a Judecătoriei Zărneşti (rămasă irevocabilă), intimaţii persoane fizice nu au fost părţi. În plus, obiectul pricinii este diferit – în primul proces soluţionându-se contestaţia împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar în prezentul dosar contestaţia împotriva dispoziţiei emise potrivit Legii nr. 10/2001, după cum este diferită şi cauza celor două litigii (reprezentată iniţial de dreptul de a ataca hotărârea Comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995, în procesul ulterior cauza fiind reprezentată de posibilitatea oferită de art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la cercetarea

valabilităţii titlului statului).

Criticile părţilor referitoare la aprecierea făcută de prima instanţă asupra nevalabilităţii titlului statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, au fost apreciate de asemenea, nefondate.

S-a reţinut pe acest aspect, că titlul statului este reprezentat de decizia administrativă de carte funciară, intabularea dreptului de proprietate al statului realizându-se în cursul lunii aprilie 1997, în condiţiile în care aceasta nu mai avea suport legal (deoarece Decretul nr. 223/1974 fusese abrogat prin

Decretul-lege nr. 9/1989).

Aşadar, statul prin unitatea sa specializată nu mai putea proceda la înstrăinarea apartamentelor.

Posibilitatea analizării valabilităţii titlului statului este evidentă, faţă de împrejurarea că acesta trebuie să fi existat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aşadar, anterior intrării în vigoare a Legi nr. 213/1998, care permite astfel de verificări.

Susţinerile apelanţilor referitoare la buna lor credinţă la momentul perfectării vânzării-cumpărării au fost găsite neîntemeiate, faţă de împrejurarea că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost intabulat în cartea funciară abia în anul 1997, urmare a demersurilor pârâţilor.

Prin urmare, pârâţii au cunoscut faptul că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul, o dovadă esenţială în acest sens constituind-o chiar cartea funciară, care face dovada publicităţii şi opozabilităţii faţă de pârâţi a dreptului de proprietate al reclamantului.

Ca atare, buna-credinţă a pârâţilor este exclusă, iar reaua-credinţă a acestora este evidentă, câtă vreme au urmărit şi efectuat intabularea în cartea funciară a titlului statului, deşi actul normativ în baza căruia se făcuse preluarea bunului fusese abrogat.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii Ş.A., I.V., S.A., T.L. şi T.P.

În susţinerea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ., arătându-se că nelegalitatea hotărârii este determinată de următoarele aspecte:

Dispozitivul deciziei nu conţine referirile obligatorii la toate părţile din cauză, nefiind menţionată S.C. G.C.R. S.A., ceea ce impune soluţia de casare şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În mod nelegal s-a apreciat asupra nevalabilităţii titlului statului şi a

nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Aceasta, în condiţiile în care valabilitatea titlului statului fusese stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, operând astfel, autoritatea de lucru judecat, iar în privinţa bunei-credinţe, aceasta se prezumă, nefiind indicat niciun element care să ateste reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători. Câtă vreme încheierea contractelor s-a făcut în temeiul unei legi, recurenţii respectând dispoziţiile acesteia, nu li se poate imputa o atitudine necorespunzătoare.

Recursul este nefondat, potrivit următoarelor considerente:

Faptul că în dispozitivul deciziei atacate nu este menţionată intimata S.C. G.C.R. S.A. nu constituie un motiv de nelegalitate, de natură să atragă soluţia de casare cu trimitere, astfel cum se solicită.

Aspectul de nelegalitate sesizat ar fi subzistat numai în măsura în care nemenţionarea părţii în dispozitivul hotărârii, ar fi fost rezultatul desfăşurării judecăţii în absenţa citării acesteia la proces, ceea ce ar fi avut drept consecinţă încălcarea principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului de apărare.

În speţă însă, S.C. G.C.R. S.A. a fost legal citată la toate termenele de judecată în apel, nemenţionarea acesteia în dispozitivul deciziei atacate fiind rezultatul unei erori materiale (posibil de îndreptat în condiţiile art. 281 C.proc.civ.) şi nu al încălcării unui principiu în desfăşurarea judecăţii, de natură să atragă nulitatea hotărârii.

Modalitatea în care instanţa a apreciat asupra nevalabilităţii titlului statului, cu referire la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, este corectă, iar criticile formulate au caracter nefondat.

Astfel, susţinerea potrivit căreia asupra existenţei unui titlu valabil al statului s-ar fi pronunţat o hotărâre judecătorească anterioară, a cărei autoritate de lucru judecat ar fi fost ignorată, nu poate fi primită.

Fiind evident că ceea ce se invocă nu este excepţia autorităţii de lucru judecat (în absenţa triplei identităţi de elemente reglementate de art. 1201 Cod civil, care să paralizeze cel de-al doilea demers judiciar), recurenţii pretind de fapt că se nesocoteşte efectul pozitiv al lucrului judecat anterior.

Potrivit opiniei recurenţilor, întrucât s-a statuat anterior, în contradictoriu cu reclamantul, faptul că statul deţine un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, acesta nu poate promova o nouă acţiune prin care să pretindă şi să obţină judecătoreşte contrariul, fără încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În realitate însă, în cadrul celui de-al doilea litigiu, reclamantul a supus judecăţii un aspect nou, care nu a făcut obiectul dezbaterii judiciare în primul proces, pentru a se putea pretinde că se încalcă ceea ce s-a statuat deja jurisdicţional.

Astfel, în primul litigiu finalizat prin decizia nr. 818 din 9 iulie 1999 a Curţii de Apel Braşov, valabilitatea titlului statului nu a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, ci doar cu referire la prevederile Decretului nr. 223/1974, în temeiul cărora s-a făcut preluarea bunului şi care permiteau trecerea în proprietatea statului a bunurilor aparţinând persoanelor care au părăsit ţara.

Dispoziţiile art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998 au reprezentat însă, o

cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanţelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, din perspectiva conformităţii acestora cu normele constituţionale, ale tratatelor internaţionale la care România era parte.

Or, analiza realizată în cadrul juridic oferit de aceste dispoziţii legale, este diferită de cea realizată în primul proces, astfel încât nu se poate susţine că verificarea şi concluzia jurisdicţională contrazic ceea ce s-a statuat

anterior.

De aceea, efectul pozitiv al lucrului judecat anterior nu este nesocotit de hotărârea care tranşează diferit acelaşi aspect litigios (valabilitatea titlului statului), dar întemeindu-se pe o altă cauză juridică.

În ce priveşte reaua-credinţă a chiriaşilor-cumpărători, aceasta este rezultatul aprecierii unor elemente de fapt, aparţinând instanţelor fondului şi care scapă controlului de legalitate, în condiţiile reglementate de art. 304 C.proc.civ.

Raportat la situaţia de fapt determinată, astfel cum s-a menţionat, de către instanţele fondului, se constată însă, că s-a făcut o corectă aplicare a regulilor în materia publicităţii imobiliare şi a efectelor înscrierii în cartea funciară.

Cum scopul efectuării unor astfel de înscrieri este tocmai acela al asigurării publicităţii şi opozabilităţii drepturilor, concluzia care s-a tras în sensul că pârâţii nu puteau invoca necunoaşterea adevăratului proprietar (în condiţiile în care intabularea titlului statului nu s-a făcut în anul 1975, la momentul emiterii deciziei administrative, ci abia în anul 1997, urmare a demersurilor pârâţilor, când s-a şi procedat la dezmembrare şi intabularea dreptului de   proprietate   al   acestora,   conform   contractelor   de   vânzare-

cumpărare încheiate) este corectă.

În consecinţă, conform considerentelor arătate, soluţionarea cauzei s-a făcut cu respectarea normelor de drept  material incidente, astfel încât nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În ce priveşte invocarea, ca motive de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct.8 C.proc.civ., se constată că nu sunt de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. nu subzistă, în

condiţiile în care hotărârea conţine argumentele pe care se sprijină, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii.

Referitor la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., indicarea acestora s-a realizat în mod formal, nearătându-se ce act juridic dedus judecăţii ar fi fost greşit interpretat de către instanţă, schimbându-i-se natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic pentru a face posibilă modificarea deciziei pe acest temei juridic.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că nu subzistă niciuna din criticile formulate, recursul a fost respins ca nefondat.