Acţiune pentru restituirea în natură a unei suprafeţe de teren şi pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru clădirea demolată. Teren afectat de amenajări de utilitate  publică.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acţiune pentru restituirea în natură a unei suprafeţe de teren şi pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru clădirea demolată. Teren afectat de amenajări de utilitate  publică

Index alfabetic. Drept civil.

-         Măsuri reparatorii

-         Restituire în natură

-         Utilitate publică

Legea nr. 10/2001:art. 10

Legea nr. 213/1998

Legile nr. 213/1998 şi nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică şi regimul juridic al acestora, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public, prin urmare, indiferent dacă, anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea nr. 213/1998.

Excepţiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, nici unul dintre cazurile de excepţie nevizând apartenenţa bunului la domeniul public.

De aceea, atunci când constată că un bun nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, instanţa nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public şi dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă amenajarea este, într-adevăr, de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 205/2007.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  6755 din 18 iunie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 767 din 28 martie 2007, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanţii F.F., P.M.G., G.C. şi G.T.S. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au contestat dispoziţia nr. 635 din 22 martie 2006, emisă de Primarul municipiului Iaşi, solicitând restituirea în natură a suprafeţei de 678,375 m.p. teren şi acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 50,625 m.p. şi pentru construcţiile demolate.

Tribunalul a reţinut că imobilul construcţie şi teren, în suprafaţă de 729 m.p., proprietatea autorilor reclamanţilor, a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

În prezent, construcţiile sunt demolate, astfel că, în mod corect, prin dispoziţia atacată s-a propus acordarea de despăgubiri, conform art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cât priveşte terenul, tribunalul a reţinut că acesta, conform constatărilor expertizei topo efectuate în cauză, este afectat în totalitate de utilităţi publice.

Sintagma „amenajări de utilitate publică”, avută în vedere de pct. 10.1 şi 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii                 nr. 10/2001 are în vedere suprafeţele de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţii (străzi, alei, trotuare, parcări), amenajări de spaţii verzi (inclusiv cele din jurul blocurilor de locuit), parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, etc.

Prin decizia nr. 84 din 16 mai 2008, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a respins apelul formulat de F.F., P.M.Q., G.C. şi G.T.S.

Instanţa de apel a reţinut că, prin raportul de expertiză întocmit de expert s-a identificat fosta proprietate a reclamanţilor. Din suprafaţa totală de 729 m.p. teren, expertul a precizat că este liberă de construcţii suprafaţa de teren de 517,48 m.p., ce aparţine domeniului public şi care cuprinde suprafaţa de teren de 350,25 m.p. ce reprezintă parcare betonată şi suprafaţa de teren de 167,23 mp. reprezentată de trotuar.

Diferenţa de teren până la suprafaţa de 729 m.p. este reprezentată de trotuar (140,5 m.p.) şi carosabil (71,02 m.p.).

Reclamanţii au achiesat la raportul de expertiză şi nu au avut obiecţiuni.

Instanţa de apel a constatat că terenul în litigiu nu este liber, în accepţiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Întrucât parcarea, trotuarul, carosabilul şi spaţiul verde reprezintă amenajări de interes public, nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor, în sensul includerii terenului afectat de aceste amenajări în noţiunea de „teren liber”.

Instanţa de apel a reţinut că susţinerea reclamanţilor că terenul nu este afectat de detalii de sistematizare este superfluă, deoarece terenul este sistematizat, reprezentând o parte dintr-o parcare amenajată, inclusă în domeniul public prin HG. nr. 1354/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenţii au arătat că hotărârile pronunţate au fost date cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, republicată, Normelor metodologice de aplicare şi Legii nr. 213/1998.

Astfel, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, modificată, regula în materia retrocedărilor este restituirea în natură, excepţiile fiind în mod expres prevăzute.

Sintagma „amenajări de utilitate publică” este folosită cu intenţia de a se crea confuzie cu bunurile proprietate publică, iar introducerea acestei sintagme în Normele de aplicare a legii speciale adaugă la lege.

Legea nr. 10/2001 trebuie coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care prevede în art. 19 şi următoarele, obligaţia unităţilor administrativ teritoriale de a inventaria bunurile ce aparţin domeniului public, conform procedurilor şi criteriilor prevăzute în lista anexă.

Parcările betonate nu se regăsesc în lista bunurilor ce alcătuiesc domeniul public local, iar instanţele nu trebuie să aprecieze ce este sau nu „amenajare de utilitate publică”, ci trebuie să verifice dacă au fost aplicate normele în vigoare, respectiv dacă imobilele sunt incluse în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al statului sau unităţilor administrativ teritoriale.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile         art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Imobilul solicitat de reclamanţi a aparţinut autorului reclamanţilor, G.G., care a avut în proprietate suprafaţa de 729 m.p. teren, pe care se afla un corp de casă cu parter şi etaj.

Imobilul fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950  şi a Decretului nr. 712/1966. Construcţiile existente pe teren au fost ulterior demolate.

Preluarea abuzivă realizându-se în temeiul acestor acte normative, regimul juridic al imobilului este guvernat de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care în alin. (3) prevăd că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În cauză, conform raportului de expertiză efectuat, suprafaţa de teren de 729 m.p. este afectată de parcare betonată, trotuar şi carosabil.

Or, aceste amenajări sunt de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunităţii şi împiedică restituirea în natură a terenului.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001, republicată consacră principiul restituirii în natură, dar în acelaşi timp, reglementează şi excepţiile, care fac imposibilă restituirea în natură.

Una dintre aceste excepţii este prevăzută de art. 10 alin. (3) şi se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.

Este nereală susţinerea recurenţilor că sintagma “amenajări de utilitate publică” este folosită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care adaugă la lege şi că este de natură a crea confuzie cu bunurile ce aparţin domeniului public.

Noţiunea de „amenajări de utilitate publică” este folosită de chiar legea specială în art. 10 alin. (3), astfel încât Normele de aplicare unitară a legii doar o explicitează, fără să adauge la lege.

Amenajările de utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul public al localităţii şi nici nu se confundă cu acesta şi, de asemenea, nu pot fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998.

Legile nr. 213/1998 şi nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică şi regimul juridic al acestora, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public, prin urmare, indiferent dacă, anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea nr. 213/1998.

Excepţiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001, nici unul dintre cazurile de excepţie nevizând apartenenţa bunului la domeniul public.

De aceea, atunci când constată că un bun nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate publică, instanţa nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul public şi dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci trebuie să analizeze dacă amenajarea este, într-adevăr, de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 205/2007.

Faţă de cele mai sus arătate, recursul declarat este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a respins ca atare.