Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul  persoanei juridice deţinătoare a imobilului de a răspunde la notificare. Obligarea unităţii deţinătoare a imobilului la restituire de către instanţa de judecată.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul  persoanei juridice deţinătoare a imobilului de a răspunde la notificare Obligarea unităţii deţinătoare a imobilului. Obligarea unităţii deţinătoare a imobilului la restituire de către instanţa de judecată.

Index alfabetic. Drept civil.

-          notificare

-          imobil

-          decizie/dispoziţie a unităţii deţinătoare

Legea nr. 10/2001: art. 21, art. 22, art. 25, art. 26

Din moment ce s-a reglementat controlul de legalitate a decizie sau după caz a dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la instanţele judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, este evident că instanţa poare să dispună ea însăşi, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În acelaşi timp şi pentru considerente de identitate de raţiune, în cazul când unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art.25 şi art.26 din Legea nr.10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, obligaţie dispusă şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune ca instanţa investită să evoce fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entităţii investite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptăţit de a se adresa instanţei, ci dimpotrivă, drept consfinţit şi prin art.21 alin.(2) din Constituţia României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărare intereselor sale legitime.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4092 din 18 iunie 2008

Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2006, reclamantul O.H. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, compus din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 71,35 mp.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului solicitat, conform contractului de construire nr.17/6/1978, a adeverinţei de punere în posesie nr.17/1981 şi a titlului de proprietate nr.397/I/1983.

A învederat că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu O.E.S. şi că, urmare a plecării sale în străinătate, locuinţa a fost confiscată în mod abuziv în temeiul sentinţei penale nr.711/1987, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, care nu poate constitui titlu valabil, fiind în contradicţie cu Constituţia României din anul 1948 şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Codul civil român.

A mai arătat că cealaltă jumătate a bunului a rămas în posesia soţiei sale, care a continuat să locuiască în imobil în baza unui contract de închiriere.

Reclamantul a considerat că situaţia învederată se încadrează în ipoteza textului art.2 alin.(1) lit. b din Legea nr.10/2001, motiv pentru care, la data de 2 august 2001 a notificat pârâta, solicitând restituirea în natură a bunului de care a fost deposedat, fără a primi vreun răspuns până la data sesizării instanţei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005.

Prin sentinţa civilă nr.316 din 2 martie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă şi, în fond, a admis acţiunea reclamantului.

A fost obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie cota de 1/2 din imobilul în litigiu.

Tribunalul a reţinut că accesul reclamantului la justiţie nu poate fi paralizat prin atitudinea de rea-credinţă manifestată de pârât care, şi după trecerea unei perioade de peste 2 ani de la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti împotriva sa, nu a soluţionat notificarea reclamantului prin care acesta solicită restituirea cotei părţi din imobilul ce i-a fost preluat de stat.

Constatând că titlul de care se prevalează pârâtul este contrar Constituţiei României din anul 1948 şi art.480, art.481 Cod civil, ca şi a art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, s-a reţinut ca abuzivă preluarea bunului în temeiul Decretului nr.223/1974.

Ca urmare, în considerarea art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001 şi în temeiul art.480 Cod civil, acţiunea reclamantului a fost admisă.

Dispoziţiile acestei hotărâri judecătoreşti au fost confirmate prin

decizia civilă nr.275 A din 9 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti,

instanţa care a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.

S-a reţinut că primirea acţiunii de restituire în natură a bunului direct la instanţă, este consecinţa conduitei culpabile, chiar abuzive a pârâtului, care atât în pofida obligaţiei ce-i revenea în conformitate cu prevederile art.25 alin.(1) din Legea nr.10/2001, cât şi a celei expres stabilite în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească, a rămas în pasivitate până în prezent, neemiţând decizia/dispoziţia motivată pe care era obligat să o pronunţe.

O astfel de conduită a fost apreciată ca un refuz de restituire în natură a bunului, act de dispoziţie nefavorabil persoanei îndreptăţite, situaţie faţă de care trebuie să i se recunoască acesteia dreptul de a i se analiza în justiţie temeinicia cererii prin care a fost declanşată procedura specială reglementată prin Legea nr.10/2001.

Instanţa de apel a reţinut că, în raport de natura juridică a acţiunii, astfel cum a fost reţinută mai sus, valoarea imobilului nu constituie un aspect relevant pentru determinarea instanţei competente material să judece cauza, în speţă fiind incidente prevederile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 care stabilesc competenţa soluţionării unor atari pricini în favoarea tribunalului, fără a face vreo distincţie cu referire la valoarea bunului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut că instanţele au interpretat greşit dispoziţiile Legii nr.10/2001, care au fost raportate la dispoziţiile art.480 C.civ., sens în care ar fi trebuit să lămurească cadrul procesual prin determinarea exactă a temeiului juridic al cererii dedusă judecăţii.

În cazul în care s-ar fi reţinut că cererea introductivă se constituie într-o acţiune de drept comun, ar fi trebuit să se constate că aceasta a fost soluţionată de o instanţă necompetentă material, valoarea obiectului bunului situându-se sub plafonul valoric de 5 miliarde lei prevăzut de art.2 alin.(1) lit. b C.proc.civ.

În situaţia aprecierii cererii ca fiind supusă jurisdicţiei  Legii nr.10/2001, s-a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art.22 din acest act normativ, unitatea deţinătoare este instituţia abilitată să se pronunţe asupra acesteia şi nu instanţele judecătoreşti. Doar dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare poate fi cenzurată de către instanţa de judecată în condiţiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, caz în care, în speţă, instanţa ar fi putut doar să oblige pârâtul să emită actul administrativ menţionat şi nu să soluţioneze notificarea.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art.129 alin.(6) C.proc.civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, principiu de drept procesual, care în speţă a fost respectat pe deplin de instanţele investite cu soluţionarea acţiunii reclamantului şi care a fost întemeiată, expresis verbis, pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005 şi a urmărit restituirea bunului în natură.

Determinant în calificarea cererii deduse în justiţie nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul şi scopul pretenţiilor, conţinut al acesteia şi care în speţă constă în aproprierea bunului litigios, preluat în mod abuziv de stat şi refuzat a fi restituit de pârâtă pe calea aleasă de reclamant prin declanşarea procedurii reglementate de Legea nr.10/2001, aspect corect dezlegat de cele două instanţe.

Reţinând incidenţa actului normativ special de reparaţie, temeinic s-a conchis în sensul irelevanţei criteriului valoric în determinarea competenţei materiale de soluţionare a pricinii, care potrivit art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, revine fără distincţia relevată în recurs, tribunalului.

Sunt de asemenea nefondate şi criticile privind substituirea

instanţelor judecătoreşti în atribuţiile unităţii administrative, aspect legal soluţionat de instanţe.

În adevăr, potrivit art.21 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată „imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.

În legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii, prin art.22 alin.(1) din aceeaşi lege se prevede că „persoana îndreptăţită va notifica… persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin dispoziţiile art.26 alin.(3) din legea menţionată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului…”.

Or, din moment ce s-a reglementat controlul de legalitate a actului administrativ menţionat la instanţele judecătoreşti, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, este evident că instanţa poare să dispună ea însăşi, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În acelaşi timp şi pentru considerente de identitate de raţiune, în cazul când unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art.25 şi art.26 din Legea nr.10/2001, cazul în speţă, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, obligaţie dispusă şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune, de asemenea, ca instanţa investită să evoce fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entităţii investite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptăţit de a se adresa instanţei, ci dimpotrivă, drept consfinţit şi prin art.21 alin.(2) din Constituţia României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărare intereselor sale legitime.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art.312 C.proc.civ. recursul dedus judecăţii a fost respins ca nefondat.