Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenţă materială.
Index alfabetic : declinarea competenţei
- obiectul litigiului
- plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond funciar
C.proc.civ. : art. 112 alin.(1) pct.3, art. 129
Legea nr. 18/1991 : art. 53 alin.(2)
Legea nr. 10/2001 : art. 26 alin.(3)
În condiţiile în care obiectul litigiului îl constituie analizarea valabilităţii unor hotărâri emise de comisiile de fond funciar, chiar dacă cererea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, competenţa de soluţionare aparţine instanţei abilitate legal să cenzureze asemenea acte, respectiv judecătoriei, fiind incidente în acest sens dispoziţiile art. 53 alin.(2) din Legea nr. 18/1991.
ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5245 din 26 septembrie 2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Orşova, reclamanţii A.I. şi
A.E. au solicitat anularea hotărârii nr. 270/2005 emisă de Comisia judeţeană
pentru aplicarea Legii fondului funciar şi nr. 3/2005 emisă de Comisia locală de fond funciar a comunei Eşelniţa.
Avându-se în vedere temeiul juridic invocat, respectiv art. 20 şi art. 52 din Legea nr. 10/2001, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Prin sentinţa civilă nr. 481/2007, Tribunalul Mehedinţi a respins plângerea, reţinând că notificarea adresată de reclamanţi la data de 14 septembrie 2005, în temeiul Legii nr. 247/2005, este tardivă.
Prin decizia civilă nr. 913/2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, dispunându-se desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Orşova.
Instanţa de apel a avut în vedere că prin plângerea formulată s-au contestat hotărâri emise de comisiile de fond funciar.
În mod greşit judecătoria a admis excepţia de necompetenţă, în condiţiile în care petentul nu a modificat obiectul litigiului, în sensul că ar contesta răspunsul primit de la Primăria Eşelniţa pentru notificarea pe care a adresat-o la data de 14 septembrie 2005. În raport de obiectul litigiului, respectiv plângere împotriva hotărârilor comisiilor de fond funciar şi de părţile chemate în proces, s-a apreciat că soluţionarea litigiului este de competenţa judecătoriei.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamanţii şi Comisia Locală de Fond Funciar Eşelniţa.
Reclamanţii au susţinut că atât în cererea introductivă cât şi în precizările făcute ulterior, s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În acest sens, atât notificarea depusă de către reclamanţi cât şi cea a autorului lor, nu au fost analizate de către instanţele competente potrivit Legii nr. 10/2001. Deşi au învederat faptul că respectivul imobil a fost preluat în mod abuziv, cererile au fost analizate de Primărie ca simple cereri de fond funciar, considerându-se greşit că fac obiectul legii fondului funciar.
Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, în sensul că cererea a fost calificată peste voinţa părţilor, modificându-se temeiul de drept invocat, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001.
Comisia Locală de Fond Funciar Eşelniţa a criticat decizia de apel, arătând că instanţa nu a ţinut cont de manifestarea de voinţă a reclamanţilor care au precizat faptul că înţeleg să se judece în baza Legii nr. 10/2001.
Analizând decizia de apel, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele motive:
Întrucât competenţa de soluţionare constituie motivul pentru care cauza
s-a trimis spre rejudecare, celelalte critici nu pot fi analizate, vizând chestiuni de fond.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestarea hotărârilor emise de Comisia Judeţeană şi Comisia Locală de aplicare a Legii fondului funciar.
Într-adevăr, în motivarea cererii s-a arătat că terenul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar prin cererea de invocare a excepţiei de necompetenţă s-a arătat că cererea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar acest lucru nu este în măsură să atragă competenţa specială a tribunalului instituită prin dispoziţiile acestei legi.
Obiectul cererii de chemare în judecată, impus de dispoziţiile art. 112 alin.(1) pct.3 C.proc.civ., reprezintă pretenţia concretă a reclamanţilor şi prezintă importanţă întrucât fixează limitele cadrului procesual în care urmează să se desfăşoare judecata, instanţa este ţinută de acesta, în sensul că nu poate acorda altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C.proc.civ.) şi determină competenţa de soluţionare a litigiului.
În condiţiile în care obiectul litigiului îl constituie analizarea valabilităţii
unor hotărâri emise de comisiile de fond funciar, competenţa de soluţionare aparţine instanţei abilitate legal să cenzureze asemenea acte, argumentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea obiectului cererii urmând a fi avute în vedere de instanţa competentă faţă de obiectul cererii.
Competenţa de soluţionare specială în favoarea tribunalului, instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este strict reglementată, intervenind numai pentru cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia de soluţionare a notificării poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului.
În acelaşi timp, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite s-a stabilit, în aplicarea art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Prin urmare, s-a apreciat în mod corect că judecătoriei îi revine
competenţa de soluţionare a cauzei, fiind incidente în acest sens dispoziţiile art. 53 alin.(2) din Legea nr. 18/1991.
Constatând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normei legale vizând competenţa de soluţionare, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte făcând aplicarea şi a art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.
