Apararea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale prin actiunea in revendicare, cu privire speciala asupra admisibilitatii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Romaniei, expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 4 octombrie 2007, privind admisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a solicitat admiterea recursului şi pronunţarea unei decizii în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 din Codul civil).

In motivarea recursului, astfel cum a fost promovat, s-a invederat existenta unei practici neunitare in privinta admisibilitatii acţiunii având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dupa cum urmeaza:

1. Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14.02.2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege şi, în consecinţă, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.

În acest sens, s-a reţinut că Legea nr.10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială şi derogatorie de la dreptul comun.

Totodată, s-a apreciat că, întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, rezultă că acţiunea în revendicare directă este inadmisibilă.

S-a considerat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu poate fi admisă nici atunci când persoanele îndreptăţite au urmat procedura administrativă obligatorie, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât în situaţiile în care această procedură a fost finalizată, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivată, cât şi în situaţia în care această procedură nu a fost încheiată.

2. Alte instanţe, dimpotrivă, au opinat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă.

S-a apreciat că, deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie, decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.

Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.

S-a mai susţinut că Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirilor, nu interzice să se facă uz de mijloacele dreptului comun dar, cu observarea exactă a graniţelor dintre norma generală şi norma specială, precum şi eventuala lor interferenţă.

Referitor la cele ce preced in paragraful de mai sus, este de mentionat ca potrivit art. 1. alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. In privinta măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit alin. (2), acestea vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, masuri care, in contextul alin. final din art. 1, pot fi combinate.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 239 din 10 mai 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 540 din 24.06.2005), Curtea Constitutionala a retinut ca in Constituţie nu se defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [cauza Niemetz împotriva Germaniei, (1992)] s-a decis că protecţia vieţii private nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor personale, ci şi “dreptul individului de a lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi”, aceasta deoarece “ar fi prea restrictivă limitarea noţiunii de viaţă privată la un cerc interior în care individul îşi trăieşte viaţa personală aşa cum crede de cuviinţă”.

Prin urmare, în sensul jurisprudenţei Curţii europene, elementul definitoriu al dreptului la viaţă intimă, familială şi privată se referă la sfera relaţiilor interumane. Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu în Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995, “(…) interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional”, Curtea constată că în prezenta cauză nu este pertinentă susţinerea autorilor excepţiei în sensul că restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora, ar încălca dispoziţiile art. 26 din Constituţie referitor la viaţa intimă, familială şi privată.

În ceea ce priveşte raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că textul de lege ce face obiectul controlului de constituţionalitate, statuând asupra principiului restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu încalcă obligaţia constituţională a statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială în vederea asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor, ci, dimpotrivă, sunt în deplină conformitate cu aceste dispoziţii constituţionale.

De asemenea, s-a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă şi atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziţie foştilor chiriaşi, de către unitatea deţinătoare, caz în care trebuie să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi.

Instanţele care au procedat în această modalitate, au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest text care reproduce, în cuprinsul legii speciale, dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 din Codul civil, dă vocaţia titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.

De altfel, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar acţiunea în revendicare formulată potrivit dispoziţiilor art. 480 Cod civil este mijlocul procedural cel mai eficient.

Referitor la cele de mai sus, retinem ca potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, in cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun, aici fiind vorba asadar de stabilirea cotelor-parti ideale cuvenite persoanelor indreptatite si nu de imprejurarea ca legea speciala nu ar interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun.

Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

In acest context, este de amintit dispozitia cuprinsa in alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit careia nerespectarea termenului de 6 luni (Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.145/2001) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Ca examen teoretic, institutia decaderii este sanctiunea procedurala care consta in pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a indeplini orice alt act de procedura, daca nu a fost respectat termenul imperativ prevazut de lege, deci in pierderea unui drept procedural neexercitat in termenul legal peremptoriu.

Potrivit art. 103 alin. (1) C.proc.civ., neexercitarea oricarei cai de atac si neindeplinirea oricarui alt act de procedura in termenul legal atrag decaderea afara de cazul cand legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost impiedicata printr-o imprejurare mai presus de vointa ei.

Ca o concluzie desprinsa din art. 103 alin. (1) C.proc.civ., toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sanctiunea decaderii, derogarile trebuind sa fie expres prevazute de lege.

Pentru a interveni sanctiunea decaderii, trebuie intrunite, cumulativ, urmatoarele conditii:
- existenta unui termen legal si imperativ (peremptoriu) inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul procedural;
- partea (ori procurorul) sa nu exercitat dreptul procedural inauntrul acestui termen;
- inexistenta unei derogari exprese de la sanctiunea decaderii.

Totodata, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură.

Concluzionand asupra materiei de fata, procurorul general a opinat in sensul primului punct de vedere, ca fiind în litera şi spiritul legii.

Astfel, se recunoaşte fără rezerve şi aplicarea imediată a legii noi, în sensul că acţiunea ei se extinde nu numai asupra situaţiilor juridice care urmează să existe, să se modifice ori să stingă, ci şi faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

Referitor la acest aspect, prin Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Textul actului publicat în M.Of. nr. 301/8 mai. 2002), Curtea Constitutionala a constatat că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, in redactarea initiala publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, prin care se sancţionează cu nulitate absolută actele juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar cu respectarea reglementărilor legale aplicabile la data respectivă, au efecte retroactive şi sunt contrare astfel principiului neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, principiu consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cu aceeasi ocazie, Curtea a mai constatat că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 încalcă şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin aceea că înlătură beneficiul bunei-credinţe în privinţa vânzării-cumpărării unei categorii de imobile preluate de stat în mod abuziv, instituind astfel un tratament juridic discriminatoriu pentru unii cetăţeni care de fapt se află într-o situaţie identică cu cea a altor cumpărători, ale căror acte de cumpărare îşi păstrează valabilitatea, dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.

În referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispoziţiile art. 480 şi 481 din Codul civil.

Se face vorbire de faptul ca legea nr. 10/2001 ca lege nouă, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Totodata, se afirma ca prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv, restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 din Codul civil.

Sustinerile din R.I.L. sunt sprijinite legal si prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care prevede că: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.” (s.n.)

Pentru acest motiv, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială, care condiţioneaza parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti, ce are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

In considerarea celor prezentate, s-a apreciat ca după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.

In contextul de fata, prin Decizia nr. 307 din 14 iunie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20, art. 21, art. 22, art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, publicata în M.Of. nr. 666/26 iul. 2005, s-a constatat că textele criticate din Legea nr. 10/2001 stabilesc obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificării pentru obţinerea reparaţiilor în natură sau prin echivalent pe care legea le prevede, precum şi controlul judecătoresc asupra actelor emise în cadrul acestei proceduri, iar nu o jurisdicţie specială administrativă, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei.

Jurisdicţiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se desfăşoară confom procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta.

Nici o dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, cum este, spre exemplu, procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic ori procedura notificării prealabile a unei autorităţi, instituţii sau persoane.

Pe de altă parte, problema constituţionalităţii diferitelor proceduri administrative prealabile a fost supusă în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii din Legea fundamentală invocate şi în prezenta cauză, soluţia constantă fiind aceea de respingere a excepţiilor ca neîntemeiate. În acest sens pot fi admintite Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 2 iunie 2004, şi Decizia nr. 272 din 24 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 11 august 2004.

S-a considerat că nu se poate opera nici cu cealaltă soluţie a unor instanţe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv, aceea de comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi şi de caracterizare a unuia din ele ca fiind mai puternic, intrucat această concluzie decurge din faptul că în conformitate cu art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua-credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Din interpretarea acestor norme legale coroborate cu cele ale art. 18 lit. c). din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în situaţia în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaş, rezolvarea acţiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate ci, numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, impunandu-se cercetarea in mod succesiv a valabilitatii titlului vânzătorului, iar, apoi, buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, astfel ca nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisă inevitabilă restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.

In continuare, in R.I.L., se face referire la prevederile art. 21 din Constituţie care consacră accesul liber la justiţie şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum si a jurisprudentei Curtii Europeane a Drepturilor Omului, fiind dat ca exemplu cauza „Golder contra Regatului Unit” din 1975 conform careia „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.”

Se conchide, in concluzie, ca dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport şi de adagiile latine „generalia specialibus non derogant” şi „specialia generalibus derogant”.

În consecinţă, se apreciaza ca legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 din Codul civil, norma juridica ce constituie dreptul comun în materia revendicării imobiliare, stipulandu-se ca, in caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta a fost raţiunea legiuitorului pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.

Punct de vedere corect in opinia mea privit din unghiul competentei generale a legiuitorului de a stabili regulile jocului in raport de competenţa instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată, care, in conditiile art. 126 alin. (2) din Constitutie, sunt prevăzute numai prin lege, iar in considerarea si aplicarea dispoz. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi, ori prin masuri in echivalent in conditiile alin. (2) si (3) al aceluasi articol.

Partizanii punctului de vedere contrar celui exprimat de catre procurorul general al Romaniei sustin ca nu sunt de acord si sustin ca acest recurs in interesul legii nu este binevenit, fiind in dezavantajul fostilor proprietari care se chinuiesc sa-si recupereze bunurile in natura si in avantajul chiriasilor care vor sa dobandeasca titlul de proprietate, apreciindu-se ca in acest fel principiul accesului liber la justitie va fi incalcat.

Astfel, intr-o parare, s-a exprimat ideea ca actiunea procurorului general este „o lovitura si o intoarcere impotriva democratiei si a dreptului de proprietate si ii indeamna pe toti revendicatorii sa protesteze fata de acest recurs.”

Alta sustine ca „este foarte posibil sa ne trezim cu mai multe procese la CEDO prin incalcarea dreptului la proprietate si al liberului acces la justitie „.

Purtatorul de cuvant al Parchetului General, dl. Robert Cazanciuc, a explicat pe scurt argumentele promovarii acestui recurs in interesul legii:
„Legea 10 instituie o procedura speciala, pentru ca, asa cum este si in dreptul penal, si in dreptul civil, specialul deroga de la general, adica de la Codul civil. In al doilea rand, in baza Legii 10, oamenii nu sunt obligati sa timbreze la valoare, asa cum se prevede in Codul civil. In al treilea rand, pe baza Legii 10 este o procedura administrativa si ai sansa sa scapi de proces, pentru ca, daca nu vrei neaparat imobilul in natura si ti se da o anumita despagubire cu care esti de acord, nu mai trebuie sa te judeci pentru dreptul tau. In al patrulea rand, pe Legea 10 se instituie prezumtia potrivit careia imobilul ti-a fost luat abuziv, pe cand, pe Codul civil, trebuie sa aduci probe, titlul etc. Eu cred ca pentru oameni este mai avantajos, ca sa nu mai zic ca din punct de vedere legal, trebuie mers pe aceasta lege, asa cum a hotarat legiuitorul in 2001. Nu se incalca dreptul nimanui. Cine nu a introdus actiunea pana in prezent a pierdut termenul stabilit de legiuitor, nu de procurorul general. In ultimul rand, ceea ce promoveaza procurorul general nu inseamna ca asa este, pentru ca tot instanta suprema va decide“.

Prin recursul astfel promovat, se sustine ca se incalca principiul accesului liber la justitie, mentionandu-se ca la ora actuala, exista o practica a instantei supreme care este inversa, in sensul ca actiunea in revendicare pe drept comun, dupa aparitia Legii 10, nu mai este admisibila. Recursul in interesul legii este prevazut sa regularizeze practica judiciara, sa stabileasca jurisprudenta corecta.

Totodata, se sustine ca prin recursul promovat se vrea sa puna capat restituirilor in natura in cazul fostilor proprietari, lasand totusi deschisa portita despagubirilor in bani, apreciindu-se ca ii avantajeaza, la prima vedere, doar pe cei care au cumparat locuintele nationalizate in baza Legii 112/1995, vazand dedesubturile acestui demers, care ar consta in miile de hectare de teren detinute de stat sau de proprietarii actuali ai fostelor fabrici comuniste, care nu puteau fi valorificate din cauza solicitarilor fostilor proprietari, pot fi acum valorificate pe piata imobiliara.

Nationalizarea pusa la cale de regimul comunist, condamnata public la cel mai inalt nivel, se intoarce, dar intr-o alta forma, mai… constitutionala. Are aparenta dreptatii (in mare parte, asa si este), doar ca vizeaza o categorie aparte de cetateni, anume aceia care nu au apucat (sau nu a au avut forta) sa-si recupereze bunurile confiscate dupa 1945.

In ultimii ani, carentele Legii 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate in proprietatea statului in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost intens dezbatute. In primul rand, a fost invocat faptul ca restituirea pe cale administrativa, in baza textului legii, s-a facut dupa bunul plac politic. Mai apoi, pe cale judecatoreasca, in baza dreptului civil, restituirea s-a facut dupa interpretarea fiecarui judecator in parte. Astfel s-a ajuns ca, in spete identice, solutiile date sa fie complet diferite.

Pentru un examen amanuntit, consider ca se impune sa se faca distictia necesara intre actiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun si cea bazata pe textul Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit doctrinei de specialitate (G. Boroi si L. Stanciulescu – Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenta. Teste grila, ed. a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti 2006), actiunea in revendicare este acea actiune in justitie prin care reclamantul, care pretinde ca este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicita obligarea paratului, care exercita posesia asupra acestuia, sa ii recunoasca dreptul de proprietate si sa ii restituie bunul. Uneori se spune ca actiunea in revendicare este acea actiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

Ca efecte ale admiterii actiunii in revendicare sunt mentionate: restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de acel lucru in perioada cat proprietarul a fost lipsit de stapanirea exercitata asupra acestuia, precum si suportarea cheltuielilor efectuate de posesorul neproprietar cu privire la bunul revendicat.

Potrivit art 1169 C.civ., cel ce face o propunere inaintea judecatii, adica cel care pretinde ceva inaintea judecatii in fata instantei, trebuie sa o dovedeasca, aceste dispozitii aplicandu-se si in materia dovedirii dreptului de proprietate in cadrul unei actiuni in revendicare, astfel ca drepturile afirmate în justiţie se întemeiază pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Astfel, în acord cu ansamblul dispoziţiilor legale ce reglementează domeniul restituirii proprietatilor si în interpretarea si aplicarea acestor dispozitii legale, prin prisma principiilor Conventiei europene a drepturilor omului si a jurisprudentei sale, potrivit principiului actori incumbit probatio, dovada certa a dreptului de proprietate se face prin moduri originare, prin uzucapiune sau prin ocupatiune, iar ca principii de dovada si situatii ce se desting in rezolvarea actiunilor in revendicare se disting urmatoarele:

1) ambele parti prezinta titluri scrise;
a) daca inscrisurile provin de la acelasi autor, are castig de cauza cel care l-a transcris mai intai;
b) daca inscrisurile provin de la acelasi autor, dar nici una din parti nu a transcris actul, s-a aratat ca are castig de cauza cel care are actul cu data cea mai veche;
c) in cazul testamentului, are castig cel cu data mai noua;
d) daca titlurile provin de la autori diferiti, sunt mai multe solutii:
-castiga cel care se afla in posesia lucrului;
-castiga cel care are titlul cu data cea mai veche;
-se compara intre ele drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri.

2) cand una din parti prezinta titlul de proprietate. Daca prezinta paratul titlul de proprietate, atunci actiunea se respinge. Daca prezinta reclamantul, acesta castiga, cu conditia ca titlul sa emane de la un tert si sa aiba o data mai veche decat posesia paratului.

3) nici una din parti nu prezinta titlul scris si nu poate justifica dobandirea prin modurile originare. Reclamantul nu face dovada ca el este proprietarul, iar actiunea, pe cale de consecinta, se va respinge.

In regimul de carte funciara principala problema legata de proba dreptului de proprietate o constituie cercetarea cartii funciare a imobilului. Proba dreptului de proprietate facuta prin intermediul inscrierilor in cartea funciara nu poate fi rasturnata decat prin rectificarea inscrierilor din cartea funciara ori prin demonstrarea intervenirii unui mijloc de dobandire a proprietatii ce opereaza transferul ori constituirea dreptului de proprietate fara inscriere in cartea funciara.

Acţiunea în revendicare se distinge de acţiunea în evacuare prin caracterul său petitoriu, ceea ce presupune că pârâtul nu este un simplu detentor precar, ci un posesor care stăpâneşte lucrul sub nume de proprietar.

Acţiunea de revendicare este o acţiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin acţiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiţie dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate, fiind diferită de acţiunea în evacuare.

Posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de ceilalţi, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Daca lipseşte elementul psihologic, intenţional, care constă în voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al unui alt drept real, in calitate de detentori precari, în sensul art. 1853 C.civ., se deţine bunul în lipsa elementului intenţional, psihilogic al posesiei, stăpânirea materială fiind astfel exercitată pentru altul şi nu pentru sine.
(I.C.C.J., Secţia civilă, decizia nr. 2646 din 2 iulie 2002)

Buna-credinţă a chiriaşului la încheierea contractului prin care statul i-a vândut locuinţa, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, exclude sancţiunea nulităţii contractului şi face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul, câtă vreme nu poate fi desfiinţat titlul juridic în baza căruia chiriaşul a devenit proprietar al imobilului.

Chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.10/2001, la care s-a făcut referire prin considerentele deciziei pronunţate în recurs, nu sunt aplicabile în cauză deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, totuşi, în raport cu celelalte dispoziţii existente în materie, care permiteau invocarea bunei credinţe de către cumpărător, nu se poate considera ca titlul în baza căruia cei doi pârâţi au dobândit imobilul ar fi lovit de nulitate.

Sub acest aspect, este de observat că prevederea legală menţionată a preluat principii de drept consolidate din Codul civil, a căror aplicabilitate în speţă este neîndoielnică.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziţii cu privire la valoarea şi efectele juridice ale bunei credinţe în materie de revendicare, dar o atare distincţie nu a fost prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna credinţă, creaţie a jurisprudenţei, fiind reglementată încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziţii a fost definită şi s-au stabilit condiţiile în care produce efecte juridice.

Chiar dacă se referă la condiţiile în care se pot invoca prescripţiile, prevederea de la art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, ca şi precizarea făcută, prin alineatul 2 al aceluiaşi articol, în sensul că „este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului”, stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează relaţiile din domeniul dreptului civil şi limitele în care acţionează.

Or, cei care au supus judecatii speta nu au infirmat această prezumţie legală, ei nefăcând dovada că pârâţii cunoşteau că statul nu era proprietar şi că alte persoane pretindeau că aveau drept de proprietate asupra imobilului în discuţie.

În atare situaţie, faţă de aplicabilitatea în cauză a principiului menţionat, care constituie o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actul juridic de vânzare- cumpărare, încheiat cu bună credinţă de către pârâţi, nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desfiinţat.
(Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 199 din 7 iunie 2004)